Autor: Țurcanu Diana

Ce bucurie poate fi mai mare decât aceea de a fi mamă. Câtă emoţie simţi când afli că vei avea un copil şi, totodată, câtă frică. Frica că nu vei face faţă sau că nu vei putea să îi oferi tot ce trebuie copilului. Şi atunci începi să-ţi faci tot felul de planuri, pentru ca totul să fie cât mai bine. De multe ori suntem atât de copleşiţi de responsabilităţile materiale încât nu ne dăm seama că un copil se mulţumeşte cu atât de puţin : cu dragoste, cu ocrotire, cu înţelegere.

Sunt profesoară într-un sat oarecare din România. Meseria mea mi-a dat ocazia de multe ori să întâlnesc cazuri , din ce în ce mai dese, când grijile materiale i-au copleşit atât de mult pe părinţi încât au uitat care este adevărata responsabilitate faţă de copilul lor. Şi atunci, ca să facă faţă, au plecat. Au plecat la muncă în străinătate, sperând la o viaţă mai bună pentru familia lor. Şi au lăsat în urmă, în grija bunicilor sau a unei mătuşi, un pui de om dezorientat, care nu a înţeles cum de a rămas deodată singur.

În ultimul timp figura unui astfel de băieţel mă obsedează. A fost şi înainte un copil cam neliniştit şi slăbuţ la învăţătură, în schimb dornic să înveţe şi să participe la ore. Glumea în timpul orei, dar într-un mod plăcut care nu deranja. La începutul acestui an şcolar am aflat că mama i-a plecat în Italia. Şi am găsit în clasă un elev total schimbat: agresiv în limbaj nu numai cu ceilalţi colegi, ci şi cu noi. Aproape toţi colegii mei se plângeau de comportamentul său, eu fiind printre ei. Refuza să scrie şi să citească iar când făcea o poznă se uita mereu în ochii mei, sfidător, aşteptând o reacţie. Şi atâtă dorinţă de fi băgat în seamă, atâta dor de mamă se vedea în privirea sa încât nici măcar nu îndrăzneam să-l cert. Şi ce putem face noi, profesorii, în asemenea situaţii? Cum îi putem ajuta, când avem atât de puţine arme cu care să luptăm? Cum putem să le alinăm acestor copii dorul de părinţi? Cum să ajungem la sufletul lor? Şi atunci, din neputinţă reacţionăm invers: îi pedepsim cu note mici, îi îndepărtăm şi rămanem cu acelaşi gust amar că nu am făcut nimic. Merg acasă, îmi strâng propriul copil în braţe şi îmi jur că al meu nu o să păţească la fel. Dar pot eu oare să ştiu ce va aduce viitorul? Pot eu să-i garantez că peste un an sau doi grijile materiale nu mă vor forţa să fac la fel ca atâţia alţi părinţi?

Share the Love!

41 de comentarii la „Cum să alinăm dorul de părinți?”

  1. diana

    Domnule Cristescu afirmaţi la un moment dat că ceea ce spun dă dovadă de slăbiciune.Ce e rău în asta? Care e problema? Suntem oameni ,nu zei . Normal că avem slăbiciuni. Chiar nu-mi doresc să fiu de piatră. Iar la un moment dat scriaţi că „dacă sunteţi profesoară la sat înseamnă că nu aveţi salariu mare”. Să ştiţi că indiferent dacă eşti profesoară la sat sau la oraş ai acelaşi salariu,dai acelaşi examen , aceleaşi grade ,cu aceiaşi metodişti. Întrebaţi un om care a învăţat la ţară şi apoi criticaţi. Iar meseria mi-am ales-o nu ca să aduc un ban în plus, ci pentru că mi-a plăcut :am luptat pentru ea(pe atunci dădeai examen şi era concurenţă). Spuneţi că nu se merită să ne implicăm. Şi dacă noi nu, părinţii nu ,atunci cine? Vlad voia de la început răspunsuri . Dacă le aveam nu scriam articolul.Se pare că uitaţi că nu suntem părinţii acelor copii ci doar profesorii lor.

    1. Din păcate noi din exterior nu putem face mai nimic, doar să ne vedem de familia fiecăruia, să fim un exemplu pentru ceilalți. Oricât ar încerca un profesor să facă ceva – slabe șanse, iar ca să schimbi părinți, ar însemna să revoluționam lumea. Sunt convinsă că știți că oamenilor nu le place să li se spună ce să facă…

      Încercați să vedeți slăbiciunea ca și vulnerabilitate, vulnerabilitatea lăsând loc fricii și nu numai să pătrundă. Așa este, suntem oameni și nu zei…dar ca și oameni suntem făcuți să putem accepta, atât pe noi cât și pe ceilalți, așa cum suntem cu toții.

      Tatăl meu a plecat în străinătate de la o vârstă destul de importantă, așa au trebuit să stea lucrurile, a fost alegerea lui, e viața lui, dacă nu pleca nu eram ceea ce sunt astăzi – iar eu sunt foarte mulțumită de ceea ce sunt în prezent. Noi ce facem acum – îi judecăm pe cei care pleacă și își lasă copiii? Într-un fel asta facem, inconștient

  2. Laurentiu

    @Diana

    Stimata doamna, „atacul” NU este impotriva dvs. Este impotriva unui sistem ticalos la care toti suntem partasi. Si eu, si dvs., si Bogdan, si Jorjette, si Vlad, si Elena, si Iulian si si, si si…

    „Atacul” este un strigat/urlet de NEPUTINTA.

  3. Vlad Paraschiv

    Wow, câte scântei, câte artificii.. Da, Diana, e bun, dacă apar atâtea păreri contradictorii :)).. Acum, sincer, m-aș fi așteptat, încă din titlu, ca respectivul autor chiar să dea răspunsul la întrebare :).. Însă a continuat cu alte întrebări.. Este o mentalitate dezvoltată de mulți .. Cum să luptăm, cum să reușim, și tot așa.. PRIN VOINȚĂ ȘI ÎNCREDERE ÎN SINE… Așteptăm să ce ? Să vină cineva să spună, hai ridică-te și fă ceva bun, luptă ? Nu se va întâmpla, niciodată.. Totul depinde de fiecare în parte… aa, și referitor la părerile lui Laurențiu, care sunt peste tot, este un om ca noi toți și are dreptul la replică.. Așa gândește și așa spune , trebuie respectat.. Îmi vine să râd pt că majoritatea sunteți mult mai în vârstă ca mine, dar purtarea unora e sub vârsta mea :).. Luați totul ca atare și respectați părerea fiecăruia.. Țineți minte, fair-play-ul e totul :)

  4. Din acest punct de vedere ai reuşit cu mine şi cu Elena. Noi sărim în sus ca fripţi, nu vezi? :)

    Nu am negat faptul că nu ai un copil bun ziceam doar de ce bătăi de cap îţi dă serviciul din punctul de vedere al lucrurilor pe care le vezi şi le experimentezi acolo. Să concluzionezi cele spuse de tine în articol, înseamnă să simţi profund acele întâmplări. Ori, să te atingă ceva înseamnă să trăieşti acel ceva. Viaţa ta e aşa cum e. Tu spui că eşti aşa cum eşti, dar ce spui de faptul că te gândeşti ca tu să nu ajungi ca acele mame? Nu e asta o dovadă de slăbiciune? Eu personal văd în jurul meu feluri şi feluri de oameni, care fac şi dreg de toate. Totuşi nu m-a ajuns un gând în care să mă îngrijorez că pot deveni şi eu ca acei oameni.

    Defapt uite acum mi-a venit în minte, apropo de teama ta, mie îmi era teamă într-o perioadă ca nu cumva la maturitate, când voi fi tată, să nu fac sau să nu mă comport cum era taicămiu. El, consumator de băuturi alcoolice, îşi bătea nevasta (mama) şi era un om din punct de vedere social de nota 4. Totuşi, teama mea s-a format din aflarea unei informaţii cum că el la început nu era aşa, adică acum nici eu nu sunt asta, dar pot deveni.

    Totuşi pe parcurs, chestionând bine terenul, mi-am dat seama că există o diferenţă mare între mine şi el. Eu am avut o copilărie mult mai bună decât el. Eu am avut prilejul să-l cunosc pe el ca tată bun şi ca tată rău, astfel am o altă atitudine pe care el nu o are.

    Aş continua cu subiectul, dar ce vroiam să spun e că tu dacă conştientizezi că nu ai cum să ajungi ca acele mame, e ca şi cum ai vedea clar că viaţa ta e altfel. Ori, din păcate viaţa ta nu curge prea altfel. Dacă eşti profesoară la sat, cu siguranţă nu ai salar mare, cu siguranţă o faci ca să mai aduci un ban în casă, cu siguranţă te privezi de la multe prin viaţa ce o ai acum. Ce înseamnă asta? Eşti la început de drum! Mai ai puţin şi vei face pasul următor. Nu mai merge să fii profesoară toată viaţa! Nu mai merge să speri că va fi mai bine! Aşa că ori te obişnuieşti cu ideea că acesta este cadrul vieţii tale, ori schimbi ceva! Oricum ar fi, în ambele cazuri ai şanse să ajungi ca mamele acelea!

    Dacă schimbi şi pleci?…
    Dacă rămâi, te iei cu serviciul cu timpul, şi uiţi de copilul tău, uşor uşor? …

    Poate ai noroc şi-ţi creşte copilul şi pleacă el în lumea lui, înainte să găseşti tu o rezolvare la viaţa ta! Aşa e mereu! Uită-te în jur, câte mame stau în aceeaşi viaţă de ani buni! Face cineva vreo schimbare? Fac mulţi, dar sunt şi mulţi care nu fac nimic!

  5. Diana

    Ca mama nu sunt deloc slabă.Am un copil inteligent,sigur pe el care nu se sfieşte să spună ceea ce vrea şi care ştie că se poate baza oricând pe mine ,pentru că îl voi pune mereu pe primul loc. Dar orice articol care stârneşte păreri contradictorii însemnă că este bun ,nu-i aşa? Se pare că ăsta şi este rolul unui articol:să facă oamenii să ia atitudine.Şi atunci înseamnă că am reuşit.

  6. Elena, înţelegi totul pe dos! Tu îmi spui că am jignit-o pe această doamnă când eu i-am spus ce văd la ea? Cu ce? Cu faptul că i-am spus că serviciul îi crează probleme acasă?

    La vorba cu mersul la psiholog, citeşte mai bine, era doar o remarcă care începea cu „dacă” adică nu am sugerat să facă ceva, nu am dat sfat, era chiar ironic, mai ales că mai departe am precizat că în situaţia fiicei ei sunt şi eu!

    Ştii ce, ori nu mai laşi comentarii, ori nu mai îmi răspunzi, dar nu mai insista cu atitudinea asta. Ce vrei să dovedeşti? Că ai fost rănită? Totul iei prea personal, aici nu ne batem, nu ne scuipăm, deşi ne vorbim. Eu nu mă supăr pe tine ca om că ţie nu-ţi convine ce spun eu. Părerile se formează, de asta le am acum pe astea şi în trecut aveam altele şi poate peste 10 ani voi avea altele!

    Nu-ţi place de mine, asta e, obişnuieşte-te cu ideea că acum aşa sunt eu. Totuşi … nu reacţionezi prea dur cu noi cei care stăm în faţa ta? Nu ai fost prea radicală cu mine?

  7. ELENA .B

    Daca cititi mai atent intr-un fel sa-u altul ati jignit-o pe aceasta doamna!Dupa cate vad eu,ea are indredere in ea.si plus ca am mai vazut la cineva un coment din partea ta cum ca ar trebui acea persoana sa-si duca copilul la pshiolog,sa nu ajunga o putoare,urate cuvine….
    si nu vreau sa fiu cocolosita ok nu inteleg la tine cuvantul (cocolosit)unde vrei sa ajungi?

  8. Păi, ieşi! Dar se pare că nu ştii să primeşti! Sunt vinovat eu că spun ce gândesc, dar tu că spui ce gândeşti nu eşti! Bine! Faptul că eşti aici şi spui că nu-ţi plac ideile mele şi nici atitudinea, mă faci să cred că vrei să fii doar cocoloşită!

    Dacă am spus ceea ce am spus aici, e pentru că am privit-o ca pe mamă, părinte, adică ceea ce şi este! Dincolo de job, profesoarele sunt şi mame, atunci, dacă priveşti şi tu articolul din acest unghi, poate îmi dai dreptate.

    Ca mamă, ea suferă, pentru că vede că alţi copii au probleme, ştie de ce au probleme, şi nu îi poate ajuta. Apoi, prin suferinţa aceasta, duce cu ea acasă o grijă, o teamă, ca nu cumva ea să nu ajungă la fel ca mamele acelor copii. Deci, nu are încredere în ea, nu este stăpână pe ceea ce este ea. Cu alte cuvinte, job-ul o face să fie slabă, să nu fie sigură că ea este altfel decât mamele acelea. Aş putea să vorbesc mult, desigur cineva se va găsi să spună mereu că eu am greşit, dar totuşi, priveşte din colţul meu nu doar din al tău!

    Şi apropo de primul comentariu @Elena, eu am privit totul dincolo de cuvinte, dincolo de mesajul direct al articolului. Ca oameni nu ne vedem numai să ne cocoloşim unul pe altul, uneori ne mai şi spunem drept în faţă ce vedem unul la altul! De aici avem ocazia să învăţăm ceva!

  9. ELENA .B

    Particip si eu ,dar as vrea sa confirm din acest moment excluderea mea din acest concurs.
    Vad ca faceti parte din juriu,si in loc sa incurajati sau sa dati sfaturi dumneavoastra,sau tu….jignesti in nestire temele unor participanti atat cat si ei.

Spune care este gândul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *