Autor: Țurcanu Diana

Ce bucurie poate fi mai mare decât aceea de a fi mamă. Câtă emoţie simţi când afli că vei avea un copil şi, totodată, câtă frică. Frica că nu vei face faţă sau că nu vei putea să îi oferi tot ce trebuie copilului. Şi atunci începi să-ţi faci tot felul de planuri, pentru ca totul să fie cât mai bine. De multe ori suntem atât de copleşiţi de responsabilităţile materiale încât nu ne dăm seama că un copil se mulţumeşte cu atât de puţin : cu dragoste, cu ocrotire, cu înţelegere.

Sunt profesoară într-un sat oarecare din România. Meseria mea mi-a dat ocazia de multe ori să întâlnesc cazuri , din ce în ce mai dese, când grijile materiale i-au copleşit atât de mult pe părinţi încât au uitat care este adevărata responsabilitate faţă de copilul lor. Şi atunci, ca să facă faţă, au plecat. Au plecat la muncă în străinătate, sperând la o viaţă mai bună pentru familia lor. Şi au lăsat în urmă, în grija bunicilor sau a unei mătuşi, un pui de om dezorientat, care nu a înţeles cum de a rămas deodată singur.

În ultimul timp figura unui astfel de băieţel mă obsedează. A fost şi înainte un copil cam neliniştit şi slăbuţ la învăţătură, în schimb dornic să înveţe şi să participe la ore. Glumea în timpul orei, dar într-un mod plăcut care nu deranja. La începutul acestui an şcolar am aflat că mama i-a plecat în Italia. Şi am găsit în clasă un elev total schimbat: agresiv în limbaj nu numai cu ceilalţi colegi, ci şi cu noi. Aproape toţi colegii mei se plângeau de comportamentul său, eu fiind printre ei. Refuza să scrie şi să citească iar când făcea o poznă se uita mereu în ochii mei, sfidător, aşteptând o reacţie. Şi atâtă dorinţă de fi băgat în seamă, atâta dor de mamă se vedea în privirea sa încât nici măcar nu îndrăzneam să-l cert. Şi ce putem face noi, profesorii, în asemenea situaţii? Cum îi putem ajuta, când avem atât de puţine arme cu care să luptăm? Cum putem să le alinăm acestor copii dorul de părinţi? Cum să ajungem la sufletul lor? Şi atunci, din neputinţă reacţionăm invers: îi pedepsim cu note mici, îi îndepărtăm şi rămanem cu acelaşi gust amar că nu am făcut nimic. Merg acasă, îmi strâng propriul copil în braţe şi îmi jur că al meu nu o să păţească la fel. Dar pot eu oare să ştiu ce va aduce viitorul? Pot eu să-i garantez că peste un an sau doi grijile materiale nu mă vor forţa să fac la fel ca atâţia alţi părinţi?

Share the Love!

41 de comentarii la „Cum să alinăm dorul de părinți?”

  1. deny
    deny

    eu nu am decat 13 aniii si stiu ce inseamna dorul de parinti

  2. deny
    deny

    EU SUNT SINGURA PE LUME SI NU AM DECAT 13 ANII ASA CA NU MAI COMENTATI

  3. deny
    deny

    hai sa va spun ceva ………voi nu stiti ce e aia dor de parinti voi nu stiti ce inseamna sa stai fara parinti 12 aniii nu stiti cat sufera acest cupil(eu) asa ca nu mai vb anapoda

    1. Jorjette

      Crezi că ești singura? Și ce poți să faci dacă părinții tăi sunt plecați, că de obligat să se întoarcă nu poți. Ei cred că tu ai nevoie de bani, și probabil o să începi să crezi și tu aceste lucruri… Nu prea ai ce face mare lucru. Ei cred că te ajută, dar de fapt au fugit de responsabilitatea de a te crește, de a fi alături de tine, pe care nu prea au fost în stare să și-o asume…și da, tu ai de suferit…

      Și cine te alină?

      Cum și tu ai dreptul la o părere, fiecare are, oricare ar fi ea, draga mea.

  4. ELENA
    ELENA

    ai incurcat numele DOMNULE PAUL,ce chestii cu notele,un site de……..

  5. vreauultimulloc

    @Paul articolul nu a fost un exemplu a fost o marturisire sincera. Reciteste-l cu inima deschisa ca merita. Nota 10

  6. Paul Padurariu
    Paul Padurariu

    Pentru asta sunteti invatatori/profesori, sa fiti alaturi.

  7. Paul Padurariu
    Paul Padurariu

    Luati totul mult prea personal doamna Elena, sunt triste aceste povesti, foarte triste. Dar va condamn si, sper sa intelegeti de ce. Daca vedeti un elev in dificultate, de ce il pedepsiti?
    Nota 4, stati jos.

  8. glodeanu veronica
    glodeanu veronica

    Pentru un copil, dorul de parinti, de mama e cumplit…e ca si cum ti-ai fi pierdut identitatea si in incercarea de a o regasi, te inchizi in durerea ta ca intr-o carapace…si totusi, nimeni nu are o mai mare putere de a vedea in sufletul unui micut incercat de aceasta trauma, decat dascalul….

  9. Lucia Clepce
    Lucia Clepce

    Oricat de buna profesoara ai fi, nu o poti inlocui pe mama copilului!
    Asta stiu.
    Dar un raspuns la intrebarea Jorjettei PUTEM FACE CEVA? e tare dificil..parca mai multe intrebari imi vin in cap decat raspunsuri. ar suna bine ceva de genul: copii nu sunt numai responsabilitatea parintiilor ci si a noastra, profesor, ruda sau vecin dar realitatea e ca putini se implica, nici eu nu o prea fac..pe strada mea , la 2 case distanta e o familie de genul asta: parintii amandoi plecati in Germania, o fata de 13 ani ramasa singura cu fratele ei. Nici macar bunica lor nu le e prea apropiata, la varsta lor au invatat sa se descurce singuri…deci astfel de cazuri sunt foarte dese.
    Cred ca mentalitatea noastra trebuie schimbata, am ajuns sa nu ne mai implicam daca nu ne afecteaza pe noi direct. Ni se rupe sufletul cand vedem astfel de copii parasiti dar nu prea facem mare lucru..
    Si sa fim realisti: economia nu se va schimba asa rapid cum vrem noi, oamenii or sa tot plece din tara pt a castiga niste banii pe care nu ii pot obtine in Romania. Copii or sa fie, multi ani de acum inainte, abandonati
    Sa te simti parasit la varsta in care ai cea mai mare nevoie de parinti cred ca te marcheaza toata viata, psihologi nu prea sunt in scolo si nici nu cred ca copilul are atata incredere in ei incat sa li se destainuie, profesorii..nu stiu:( eu ii vad mai mult ca pe cineva care se osupa strict de instruire, nu prea se implica in viata intima a eleviilor, poate ma insel eu..
    Si tot asa ne invartim fara sa gasim o soluite..eu una n-am gasit-o:(

    1. Jorjette

      Noi de putut am putea face, dar la asta m-am referit şi eu, copiii au aşteptări de la părinţi, nu au încredere în noi ceilalţi: chiar mulţi dintre părinţi îşi învaţă copiii să nu aibă încredere în alţii.

  10. Marin Mihaela
    Marin Mihaela

    Buna tuturor!!..Eu sunt de acord cu ceea ce a scris doamna profesoara Turcanu,care printre toate mi-a fost si profesoara 2 ani de zile..la scoala Barlesti.Ceea ce a scris dumneaiei in acest articol este o frantura din cruda realitate pe care o traim ..sunt mii de copiii care traiesc o asemenea drama,multi nu-si dau seama pentru ca sunt prea mici ori inca nu realizeaza ceea ce inseamna sa traiesti fara mama.Multi dintre ei sunt lasati din aceasta cauza in grija bunicilor..rudelor..prietenilor…sau a nimanui..si e foarte trist acest lucru.Iar din cauza lipsei de educatiei..care normal ar trebui prima data primita din partea parintiilor,multi nu se integreaza intr-o societate…intr-un grup..pentru ca nu stiu cum sa faca acest lucru…iar apoi cei care se straduiesc sunt dascalii..sau profesorii.Care unii dintre ei sunt la randul lor parinti..si stiu ca orice ar fi nu ar indrazni sa-si lase propriul copil.,indiferent cat de greu ar fi..copii sunt prioritatea in fata oricarui alt lucru din viata..si merita tot ce e mai bun….nu foarte mult..sa ai aiba ceea ce este mai sfant pe pamant ..pe MAMA langa ei…….!!

    1. Jorjette

      Așa este, sunt total de acord, dar asta este realitatea. Ce putem noi să facem în fața unor părinți care „fug” de responsabilitatea de a fi părinte? Având în vedere alegerile pe care le fac aceste mame, ele preferă bani, pentru că ele cred că aceștia pot înlocui afecțiunea. Iar copii se închid în ei, suferă, cresc cu traume, devin asa cum îi vedem. Este clar, problema sunt părinții, iar urmările cad asupra copiilor…

      Dar, CE PUTEM FACE? Sau mai bine spus, PUTEM FACE CEVA? Dacă da ce? Ceea ce se spune este un fapt, o observare a lucrurilor – noi cei care citim articolul – ce putem învățadin această situație. Sunt oarecum convinsă că majoritatea care citesc acest articol se gândesc „săracii copii” – ei bine asta nu mi se pare a fi o soluție…

Spune care este gândul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *