Carl Gustave Jung descoperit prin cele două personalități ale sale

apus-de-soare-din-copac

Carl Gustave Jung s-a raportat la procesul individuării atât indirect descoperindu-l, descriindu-l, conceptualizându-l cât şi direct, trăindu-l pur şi simplu. Sau lăsându-se trăit de el. De altfel Jung juxtapune unei convingătoare teoretizări a experienţei anterioare – căreia i se subscrie şi individuarea – trăirea acesteia, după cum afirmă într-o scrisoare din 2 octombrie 1954 (apud. M.Cazenave, 1999, pag. 17)

“Nimeni nu este în măsură , dacă nu cunoaşte cu adevărat trăirea individuală, să convingă pe altul că ea există. Doar cuvântul-oricât de bine intenţionat ar fi el- nu va convinge niciodată pe nimeni.” Jung nu numai că a trăit cu adevărat experienţa interioară, el a trăit asumânu-şi-o pe deplin conştient, urmărind-o, comunicând cu ea, prin ea şi pe ea, stăpânind-o şi lăsându-se stăpânit de ea, exteriorizând-o, analizând-o.

Experienţa anterioară constituie pentru el nucleul în jurul căruia a gravitat întreaga sa viaţă: “Eu mă pot înţelege pe mine doar din întâmplările lăuntrice. Ele reprezintă specificul vieţii mele” deoarece “viaţa mea este povestea unei realizări de sine a inconştientului”. (A. Jaffe, 1996, pag. 18-20)

Copilăria lui Carl Gustav Jung

apus-de-soare-din-copac

Iubirea sa în “imperiul tenebrelor”, începerea vieţii sale spirituale a fost anunţată la vârsta de trei sau patru ani de un vis pe care avea să-l înţeleagă cu adevărat abia după 50 de ani. Următorul pas important pe drumul spre sine însuşi a lui Jung a fost, pe la vârsta de 7-8 ani, înstrăinarea de sine însuşi, înstrăinare urmată de crearea unui anumit ritual la care apela în momentele dificile (generate fie de irascibilitatea tatălui, fie de starea bolnăvicioasă a mamei, fie de vreo prostie făcută de el însuşi) şi care era învăluit într-un secret absolut şi care, tocmai de aceea, îi oferea siguranţă.

Chiar dacă aceste întâmplări alături de celelalte din copilărie sunt importante pentru evoluţia sa, despre legăturile dintre ele Jung spune: “Până în ziua de azi, când, de optzeci şi trei de ani îmi scriu amintirile, nu mi-a devenit încă foarte clar ce raport există între amitirile mele cele mai timpurii: ele sunt ca mlădiţele izolate ale unui singur rizom subteran. Sunt ca etapele unui proces evolutiv inconştient (subl.aut.)” (A. Jaffe, 1996, pag. 41).

De altfel, pentru Jung, întreaga viaţă este asemenea unui rizom. “Viaţa am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăieşte din rizomul ei. Viaţa sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea îşi are sălaşul în rizom” (ibidem, pag. 49)

Una dintre rezultatele individuării este tocmai cunoaşterea a ceea ce este în rizom şi de aceea afirmaţiile făcute de Jung la vârsta de 83 de ani precum şi rizomul ca metaforă a inconştientului relevă importanţa covârşitoare pe care a avut-o inconştientul în viaţa şi studiile psihologului unic care a fost Carl Gustav Jung, precum şi fidelitatea cu care s-a raportat de-a lungul întregii sale cariere la acesta.

Unul dintre anii săi hotărâtori a fost 1887, an în care a învăţat ce este o nevroză, trăind-o şi apoi, conştientizând-o (având ca punct de plecare un minor accident a “scăpat” de şcoală şi de responsabilităţi prin leşinuri care “apăreau” exact la momentul potrivit). Dar acest an mai este important şi pentru că acum apar germenii celor două personalităţi de mai târziu precum şi sentimentul Eului: “acum sunt eu, acum exist. Înainte lucrurile mi se întâmplau, făceau din mine ce vroia ele, acum însă eu eram cel care voiam” (A.Jaffe, 1996,pag.46)

Carl Gustave Jung despre cele două personalități ale sale

Întreaga sa tinereţe Jung şi-a trăit tumultul interior la umbra secretului, a propriului secret şi ,deci, a singurătăţii. Unul dintre cele două secrete este acela al celor două personalităţi: “Undeva, în adâncul fiinţei mele ştiam întotdeauna că eu eram doi. Unul era fiul părinţilor lui: acela mergea la şcoală şi era mai puţin inteligent, atent, silitor, cusecade şi curat, decât mulţi alţii; celălat, în schimb, era adult, chiar bătrân, sceptic, neîncrezător, departe de lumea omenească” (A. Jaffe, 1996, pag. 57).

Jung în căutarea lui Dumnezeu

Referitor la aceste două personalităţi aflate fie în conflict, fie în cooperare sau ignorare Jung precizează că au fost prezente de-a lungul întregii sale vieţi şi că nu este ceea ce psihopatologia numeşte scindare a personalităţii. O altă axă a dezvoltării sale este relaţia cu Dumnezeu: “Am început să caut în biblioteca relativ modestă a tatălui- care mi se părea atunci considerabilă- cărţi care mi-ar fi putut spune ce se ştia despre Dumnezeu” (A. Jaffe, 1996, pag. 69)

Trece, astfel, prin “Dogmatica creştină” a lui Bredermann, Faust, Dicţionarul general al ştiinţelor filosofice al lui Krug. Nu găseşte ceea ce caută sau, mai exact, ceea ce găseşte nu-l mulţumeşte sau lămureşte. Dar dacă demersurile cognitive sunt nereuşite, în planul trăirii (plan care aparţine cu precădere personalităţii nr. 2), Jung resimte totul cu certitudine: “Atunci mi-a devenit deodată clar că Dumnezeu era, cel puţin pentru mine, una dintre experienţele cele mai sigure şi immediate” (A. Jaffe, 1996, pag. 74).

Satisfacția personalității nr. 1

În această perioadă însă, citeşte mult şi beletristică, teatru. Mai exact personalitatea sa nr. 1 este interesată de aceste lecturi, în acest fel reuşind să evadeze din stările depresive proprii celeilalte personalităţi şi să nu mai resimtă sentimentul de singurătate, de “izolare blestemată în singurătate”: “Mă simţeam complet singur cu certitudinile mele. Tare aş fi vorbit cu cineva despre ele, dar nu găseam nicăieri un punct de contact ci, dimpotrivă, intuiam în ceilalţi o uimire, o suspiciune, o temă de a veni spre mine care mă lăsau fără grai”. (A. Jaffe, 1996, pag. 76)

Apoi, pe parcursul următorilor ani, 1981, 1982, 1983, 1984, personalitatea nr. 1 devine din ce în ce mai puternică datorită solicitărilor şcolii şi cotidianului. În această perioadă este impresionat de Pitagora, Heraclit, Empedocle, Platon, Meister Eckhart dar, mai ales, de Schopenhauer și Kant.

Toate aceste preocupări îl transformă dintr-un timid, temător, neîncrezător în cineva sociabil şi comunicativ care încearcă să obţină ceea ce vrea. Unul dintre momentele importante ale acestei prime etape a procesului individuării pe care o străbate Jung -etapă conturată de social şi de modalităţile de raportare la acesta- a fost alegerea tipului de studii universitare pe care să le urmeze.

Jung face pace cu personalitatea nr. 2

Pendularea între ştiinţele umaniste, spre care se simţea atrasă personalitatea nr.2, şi ştiinţele naturii, spre care era atrasă personalitatea nr.1, a fost curmată de două vise, ambele cu acelaşi mesaj: “trăim într-o epocă şi într-un loc în care eşti obligat să-ţi câştigi existenţa”. Aşa că a ales studiul ştiinţelor naturii, mai exact al medicinei, deoarece ştiinţele naturii propriu-zise nu-i ofereau nici o perspectivă.

Dar această opţiune ca şi urmările ei, nu a însemnat nici pe departe o limpezire a cerului propriului său Sine sau o împăcare a celor două personalităţi din care era alcătuit, personalităţi pe care le resimte, încă, asemănătoare cu două orizonturi vaste, diferite şi ireconciliabile.

Limpezirea a fost adusă de către un vis (tot de către un vis!) despre al cărui mesaj Jung spune că l-a făcut să înţeleagă natura luminoasă a conştiinţei. “Propria mea cunoaştere este unică, este cea mai mare comoară pe care o posed. Este adevărat că-I infinit de mică şi de fragilă în comparaţie cu forţele infinite ale întunericului propriului; totuşi este o lumină, singura mea lumină” (A. Jaffe, 1996, pag. 100). Acelaşi vis l-a determinat să-şi modifice şi raportarea la personalitatea nr.2: “Trebuia să-l las pe nr. 2 în urma mea; asta îmi era clar. Dar nu avea voie pentru nimic în lume să-l reneg faţă de mine însumi sau chiar să-l declar nul.” (ibidem, pag. 101)

Anul 1886 ca şi perioada imediat următoare nu au fost uşoare pentru Jung deoarece moartea tatălui său (la începutul lui 1886) a fost urmată de restricţii financiare (prin care a învăţat să se bucure de lucrurile simple). Cu toate acestea perioada studenţiei a fost pentru el frumoasă, a spiritulii şi a prietenilor. În această perioadă se întâlneşte pe tărâmul spiritual cu Nietzsche, întâlnire care-l impresionează şi care-i lasă urme la fel de adânci ca întâlnirea cu Faust.

Descoperă chiar şi greşeala lui Nietzsche “că, plin de curaj şi de naivitate, şi-l lăsase liber pe nr.2, într-o lume care nu pricepea şi nu înţelegea nimic despre astfel de lucruri” (ibidem, pag. 117), motiv pentru care, în timp ce Faust i-a deschis o uşă, Zarathustra i-a închis pentru vreme îndelungată, alta.

Ce se petrece în mintea unui bolnav mintal?

În această vreme apar şi întrebările referitoare la specializare, opţiunile iniţiale fiind chirurgia sau medicina internă. Dar, în timp ce se pregătea pentru examenul de stat, descoperă psihiatria, despre obiectul ei de studiu împărtăşind părerea majorităţii contempoarnilor săi: “Boala mintală era o problemă lipsită de speranţă, fatală, iar această umbră cădea şi asupra psihiatriei.”

Dar odată cu citirea cărţii lui Krafft-Ebing “Rehrbuch der Pszchiatrie” devine limpede pentru el că “numai aici se puteau uni cursurile celor două şuvoaie ale interesului meu şi, ajungând la confluenţă îşi puteau construi albie comună. … Aici era în sfârşit locul unde coliziunea dintre natură şi spirit devenea realitate.” (A. Jaffe, 1996, pag. 122-123)

Prin această decizie, surprinzătoare atât pentru el însuşi, cât şi pentru ceilalţi colegi şi profesori, Jung reuşeşte “unirea unei naturi duble”, şi asfel, pentru prima dată, cele două personalităţi vor merge pe un drum comun dobândind, dintr-o dată, un acelaşi rost al existenţei lor. Această decizie face ca la 10 decembrie 1900 să ocupe postul de medic la spitalul Burghölzli din Zürich.

Această etapă a vieţii sale a debutat prin închiderea, dorită şi asumată, între zidurile spitalului de boli mintale şi încercarea de familiarizare cu acestea, practic şi teoretic. Jung defineşte cariera sa psihiatrică astfel: “experimentul meu subiectiv, din care a ieşit la iveală viaţa mea obiectivă”.

Întrebarea care a constituit resortul întregii sale căutări în acest domeniu “ce se petrece în mintea unui bolnav mintal” a făcut să devină complet nemuţumit de răspunsurile pe care psihiatria începutului de secol XX le oferea şi, de asemenea, să-l aprecieze pe Sigmund Freud pentru faptul de a fi introdus psihologia în psihiatrie. Călăuzit de axioma “în psihologie nu există mai niciodată un adevăr echivoc” Jung afirmă:

In multe cazuri psihiatrice pacientul bolnav mintal deţine o poveste care nu a fost relatată şi care de regulă nu o ştie nimeni. Pentru mine, terapia propriu-zisă începe abia după analizarea acestei istorii personale. Ea reprezintă secretul pacientului, secretul care l-a făcut să se prăbuşească. Totodată ea conţine cheia către tratamentul lui.”

( A.Jaffe, 1996, pag.130)

Deci, cam asta se petrece in mintea unui bolnav mintal.

Această poveste, adevărată piatră din vârful unghiului, ca şi tratarea (sau autotratarea ) ei constituie, de cele mai multe ori, momente cheie ale individuării. În funcţie de modul în care sunt trăite şi în care devenim conştienţi de ele, parcurgem individuarea sau, doar un drum oarecare, nu numai lăturalnic ci şi înfundat, al vieţii noastre psihice.

Din 1905 Jung obţine titlul de docent şi predă cursul de psihiatrie la Universitatea din Zürich. În acelaşi timp este numit medic-şef la Clinica Psihiatrică Universitară, funcţie pe care o ocupă 4 ani, iar clientela sa particulară este din ce în ce mai numeroasă.

În cadrul carierei sale didactice, până în 1913, predă psihopatologa, fundamentele psihanalizei freudiene, psihologia primitivilor. Devine cunoscut prin studiile asupra asociaţiilor, motiv pentru care în 1909 este invitat în America la Clark University unde i se acordă titlul de “Doctor of Laws Honoris Causa”.

Din acelaşi an începe să studieze mitologia unde intuieşte că ar putea găsi unele răspunsuri, deoarece “sufletul nu este doar o problemă personală, ci una universală, iar psihiatrul are de-a face cu o lume întreagă.” În această perioadă, prin practica analitică, Jung ajunge la o întărire semificativă a valorii care trebuie să se atribuie dezvoltării unitare (nu unilaterale) a omului, dezvoltare presupusă şi conţinută de către o individuare asumată:

“Am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulţumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieţii. Ei caută poziţie, căsătorie, reputaţie, succes exterior şi bani şi ramân nefericiţi şi nevrotici, chiar dacă au obţinut ce căutau. Asemenea oameni sunt închistaţi, de obicei, într-o prea mare îngustime spirituală. Viaţa lor n-are destul conţinut,n-are sens. Dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le încetează şi nevroza. De aceea ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la bun început cea mai mare însemnătate.”

(A. Joffe, 1996, pag. 151-152)

Jung marcat de Sigmund Freud

Unul dintre momentele importante ale individuării trăite de către Jung a reprezentat-o întâlnirea (iniţial doar în planul ideilor) cu Sigmund Freud. Prima întâlnire dintre ei a avut loc în 1907 şi a durat, fapt deja prea bine cunoscut, 13 ore. Deşi Jung îl respecta şi îl admira pe Freud ca deschizător de drumuri, ruptura dintre ei , în final, este inevitabilă. Cuvintele prin care Constantin Brâncuşi s-a despărţit de Rodin “La umbra unui stejar falnic nu poate creşte nimic” sunt, probabil, la fel de adevărate şi pentru cei doi “stejari” ai psihologiei abisale.

Oricum, Jung considera că alături de punctele de vedere diferite şi ireconciliabile asupra multor probleme ale dezvoltării psihice, importanţa copleşitoare pe care Freud o atribuia autorităţii personale în detrimentul adevărului a stat la baza rupturii dintre ei.

Însă momentul cu adevărat crucial al individuării lui Jung este ceea ce el numeşte “confruntarea cu inconştientul”, confruntare pe care o începe prin a se lăsa conştient pradă impulsurilor inconştientului. “Altfel spus, trăieşte vise pe care nu le poate interpreta mulţumitor în acel moment al existenţei lui, reînnoadă legătura cu copilăria prin construcţii-jocuri din pietre, mai ales. Astfel “gândurile mi se limpezeau şi puteam înţelege fantasmele a căror prezenţă doar o presimţeam vag, doar o intuiam că zăcea în mine” (ibidem, pag. 183)

Acest început de pelerinaj prin propriile adâncuri dură câţiva ani şi se dovedi a fi înspăimântător de multe ori. “O furtună o succeda pe cealaltă. Faptul că reuşeam să rezist era o chestiune de forţă brutală. Câţi n-au fost sfărâmaţi! Nietzsche şi Holderline şi atâţia alţii. În mine sălăşluia o forţă demonică şi încă de la început mi-a fost limpede că trebuie să găsesc semnificaţia a ceea ce trăiam în fantasmele mele.” (ibidem, pag. 185)

Cunoașterea de sine și atracția față de suflet

În acest lung şi anevoios travaliu, familia şi profesia au constituit pentru Jung puncte solide de susţinere, adevărate ancore într-un real obiectiv şi exterior. Chiar dacă prin toate acestea învaţă să accepte şi să înţeleagă conţinuturile inconştientului (ceea ce va şi face în întreaga sa viaţă ulterioară) Jung simte şi trăieşte adevărul conştienţei despre care vorbeşte prin cuvintele: “până la urmă, decisivă este tot conştiinţa, care înţelege manifestările inconştientului şi ia atitudine în faţa lor”.

Întreaga operă pe care Jung o va scrie după această perioadă, esenţa ei fundamentală are rădăcinile adânc înfipte tocmai în această etapă (etapă care coincide pe plan exterior cu Primul Război Mondial): “Întreaga mea activitate ultarioară a constat în a elabora ceea ce ţâşnise în acei ani din inconştient şi, mai întâi, mă inundase, mă copleşise. A fost materia primordială pentru sfera unei vieţi” (A. Jaffe, 1996, pag. 208)

În aceeaşi perioadă, dans al întunericului spre lumină dar şi al luminii spre întuneric, se cristalizează şi crezul său: “Atunci m-am pus în slujba sufletului. L-am iubit şi l-am urât, dar a fost bogăţia mea cea mai mare. Că m-am dedicat lui – că m-am vândut lui – a fost unica posibilitate de a-mi duce existenţa ca o totalitate relativă şi de a o suporta.” (ibidem, pag. 201)

Jung ajunge la esența Sinelui prin mandală

Sfârşitul acestei “a doua naşteri” este anunţat de ruptura contactului cu Anima dar, mai ales, de înţelegerea treptată a mandalelor pe care a început să le deseneze din 1916. “Doar treptat am realizat ce este mandala de fapt… Este Sinele (das Selbst), este totalitatea personalităţii, care, dacă totul decurge bine, este armonioasă, dar care nu suportă nici un fel de autoamăgiri” (ibidem, pag. 204)

Jorjette se racoreste in parau

Apoi (1918-1920) Jung devine conştient de faptul că: “ţinta dezvoltării psihice este Sinele”, adică, prin individuare (care decurge linear doar la început pentru ca apoi să se transforme într-o “apropiere circulară, o circumambulaţie (circumambulation) a Sinelui”) să se ajungă la Sine şi astfel să fie îndreptăţit să afirme: “Ştiam că atinsesem prin mandala ca expresie a Sinelui, punctul ultim la care îmi era dat să ajung. Poate că altcineva ştie mai mult, însă nu eu “ (ibidem, pag. 205)

Jung și alchimia spirituală

Momentele care au marcat cea de-a doua etapă a individuării sale, nici unul la fel de important ca şi confruntarea cu inconştientul au fost întâlnirea cu alchimia din care se naşte a sa Alchimie spirituală, călătoriile în afara spaţiului său cultural-Africa de Nord şi cea tropicală, New Mexico (unde întâneşte indieni pueblo), India apoi Ravenna şi Roma. Fiecare dintre aceste locuri ca şi oamenii pe care i-a întâlnit l-au marcat într-un fel sau altul, l-au îmbogăţit arătându-i ipostaze diferite ale spirului şi ale umanului.

Întregirea cu Sinele, individuarea și Sineitatea

Chiar dacă Jung afirmă într-o scrisoare către J. Goldbrunner din 14 mai 1950 (apud. M.Cazenave, 1999, pag. 122), “a gândi că individuarea este o autoizbăvire însemnă neîndoielnic şi a se rătăci căci tocmai asta nu este…

Ne expunem tuturor forţelor non-eului, ale cerului şi infernului, al mântuirii şi distrugerii, pentru a atinge acest punct unde am devenit suficient de simpli spre a putea recepta influenţele sau orice altceva ar fi numite voia lui Dumnezeu”, iar peste 10 ani mai târziu continua acceaşi idee spunând: “ cu cât am înaintat în vârstă, cu atât mai puţin am reuşit să mă înţeleg, să mă cunosc sau să ştiu despre mine. Sunt uimit de mine, dezamăgit, mulţumit, sunt întristat, abătut, entuziast. Sunt şi toate acestea şi nu pot să fac sume” (A. Joffe, 1996, pag. 358),

Totuşi individuarea reprezintă singura modalitate prin care devenim noi înşine, care determină ca individul “să stea pe propriile sale picioare, distingându-se de toţi ceilalţi”, printr-o confruntare lăuntrică a contrariilor care ne alcătuiesc, printr-o “cunoaştere temeinică de Sine”, a totalităţii şi complexităţii noastre.

Acest pelerinaj spre propria fiinţă, spre centrul ei, Sinele, care este individuarea, îşi are rădăcinile adânc înfipte în mitologie, atât în cea a lumii asiro-babiloniene unde este evocată de către “Epopeea lui Ghilgameş”, erou care după ce se luptă şi se împrieteneşte cu Umbra sa, Enghidu, porneşte împreună cu aceasta în căutarea aventurilor menite să le aducă fală, cât şi în mitologia greco-latină, în care individuare este evocată prin “Odiseea” lui Homer care povesteşte reîntoarcerea acasă (după războiul împotriva Troiei) a lui Ulise.

În egală măsură aventurile lui Ghilgameş ca şi multele peripeţii ale întoarcerii în Itaca, sunt, în realitate, metafore ale individuării, proces prin care ajungem să ne trăim pe noi înşine şi nu doar să ne lăsăm trăiţi şi astfel să tindem spre totalitate, adică spre Sineitate.

Bibliografie

  • Michel Cazenave, Trad. Daniela Ștefănescu, Jung: Experiența interioară, Editura Humanitas, 1999
  • Aniela Jaffe, Carl Gustav Jung – Amintiri, vise, reflectii, Editura Humanitas, 1996 – Versiunea PDF

Acest articol a fost actualizat recent pe

de către

cu tematica

Despre autor

Avatar Jorjette C

Păreri și impresii:

2 răspunsuri la „Carl Gustave Jung descoperit prin cele două personalități ale sale”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *