În timpul unei băi cu flori , mi-a trecut prin minte o întrebare…DE CE COMPARĂM? sau DE CE NE COMPARĂM? De ce comparăm lucrurile, oamenii, tot ceea ce este în jurul nostru când de fapt fiecare lucru îşi are propriile caracteristici?

Am observat că în general se compară defectele, sau acele însuşiri care sunt considerate de către unii defecte. EU nu cred în defecte, ele nu există atâta timp cât nu le construim noi, cât nu le lăsăm să capete această valoare în noi înşine. Cum să afirm că sunt urâtă când nu mă consider? Cum să spun că ea este mai frumoasă decât mine când fiecare om în parte are frumuseţea lui? Cum să spun că ochii ei sunt mai frumoşi pentru că sunt verzi, pe când ai mei sunt negri? Cum să fac o astfel de comparaţie, când e de la sine înţeles că sunt două culori diferite?

compare Cum ar fi dacă am reuşi să vedem în acelaşi timp per ansamblu dar şi în detaliu? Cum ar fi să nu ne mai ghidăm după aparenţe? În primul rând cred că aceste comparaţii pleacă din noi, şi mă refer la acea oglindă care ne arată în alţii ceea ce de fapt ne este greu să vedem în noi.

Nu cred că pot să afirm că un soi de trandafiri miroase mai frumoas decât un altul, pentru că e vorba de un miros specific, fiecare e special în felul lui, fiecare are acel ceva. oricum, tot noi suntem cei care am „creat” comparaţiile, pare a fi un mecanism de apărare, o metodă de a ne ascunde adevăratul eu, de a ne ascunde vulnerabilităţile. Din punctul meu de vedere şi bârfa e o formă de comparaţie.

La fel există şi comparaţiile între generaţii, care de cele mai multe ori mi se par „imposibile”. Cum să compari situaţii diferite, popoare diferite, culturi diferite, epoci diferite, perioade de timp diferite? Cum să mă compar eu cu mama care ea a trecut prin alte situaţii, printr-o altă etapă (diferită de cea actuală) când ea vede lucrurile actuale cu alţi ochi (pentru că are alţi ochi). E ca şi cum aş compara gustul unei portocale cu gustul unui măr…

Am avut şi eu o perioadă în care mă comparam… sunt mai bună decât x, sunt mai slabă decât y…aveam, se pare, nevoie de anumite confirmări, şi până sa-mi dau seama de acest lucru, a trecut ceva vreme. ce e drept nu m-au ajutat prea mult acele confirmări, doar mi-au mângâiat puţin orgoliul meu rebel. Mă minunez în fiecare zi de el (orgoliul) de câte faţete poate să aibă…au început să apară mai întâi pe cele de suprafaţă pâna am început să intru la cele subtile- şi tot sunt, şi tot sunt, şi vor mai fi…

Share the Love!

7 comentarii la „Comparăm, ne comparăm şi iar comparăm”

  1. Andrei

    Eu nu agreez discutiile in care se spune ” X facea altfel…” (sau de genul) cum adicaaa??? Poate au si comparatiile rostul lor, insa contextul si formularea sunt foarte importante! Cred ca argumentarea face diferenta, dar mai cred ca si orice lucru pe lumea asta este diferit… of…

  2. Ana-

    Concluzia este sa nu comparam si sa luam fiecare lucru ca atare…

  3. Si in matematica e cam la fel. Numerele complexe nu se pot compara. Ca si oamenii. Doar daca definim noi o relatie de ordine si spunem a+ib < c+id <=> a*a+b*b <c*c+d*d.
    Sunt prea obosit, cineva sa ma trimita la culcare.

  4. Smart and funny

    da, foarte interesant articolul…
    -eu imi cunosc foarte bine atat partile bune cat si defectele; sunt constient de aceste minusuri si nu le trec prea usor cuvederea, fiind un tip foarte dur cu mine insumi..
    -despre ceilalti oameni, despre tot ce ne inconjoara, pot spune ca totul poate fi extrem de interesant, atat de studiat cat si de interpretat;
    -acum depinde de filozofia fiecaruia cum interpreteaza aceste perceptii despre cei din jurul nostru; eu vreau sa gasesc partile bune ale fiecaruia din noi, acele trasaturi care ma apropie de respectiva persoana, si incerc ca partile negative sa le trec cu vederea (sunt un tip direct, dar de multe ori se intampla sa mint prin omisiune)
    -ok, obisuim sa ne comparam cu altii, si chiar suntem mai buni ca x sau y; dar la ce suntem mai buni? chiar in toate? suntem mai buni pe o anumita nisa si generalizam? poate asta-i greseala, ca de multe ori judecam radical ….
    ok, sunt mai bun ca altul, poate in multe domenii, dar faptul ca acel om este ok dpdv al comunicarii si bunului simt, ma indeamna a ii acord respectivului o atentie deosebita in mintea mea, fiindca oamenii pozitivi ma fac sa ma simt eu insumi pozitiv.
     
    La urma urmei, ai dreptate, e vorba de orgoliu, de nevoia unei confirmari (care, in cazul meu, nu vine de la cei apropiati din offline si o caut undeva in virtual)
    De multe ori incerc sa ma dau rotund si interesant pe net, evident, in limita bunului simt; de ce oare fac asta? de ce nu-mi vad de comunitatea mea, de nisa mea (sah), ca sunt o groaza de chestii interesante care iti pot ocupa tot timpul…
    poate fiindca vreau o confirmare pe care am obtinut-o citind printre randurile scrise de mine si raspunsurile primte pe alte bloguri; cat despre faptul ca sunt suportat pe acest blog…chestia asta ma onoreaza…
     
    PS cand intalnesc tipi aroganti tind sa nu mai judec la rece, cum s-ar zice, mi se pune pata…asta-s eu, nu prea am ce face la capitolu asta…
    (o solutie simpla ar fi,sa evit semenea oameni si sa nu intru in polemici cu ei, dar pot eu oare…ca-s tare receptiv la discutii, si de multe ori nu ma pot abtine…
     
    Hai noroc, si s-auzim numai de bine, ca prea batui campii la inceput de weekend, dimineata, pe racoare…


     

    1. Cred că intrăm în armonie cu noi înşine şi cu cei din jur atunci când reuşim să acceptă,m şi să integrăm în noi acele părţi pe care le consideră „negative”, dar care fac totuşi parte din noi.
      Şi să ştii că primim confirmări şi de la cei din jurul nostru, chiar foarte multe, dar, ori ne obişnuim cu ele şi nu mai reuşim să le vedem, sau avem nevoie de alt gen de confirmări. oricum nu avem nevoie de confirmări, acestea, din punctul meu de vedere nu fac decât să hrănească acel orgoliu şi să-l facă mai mare. Dar cum suntem oameni trebuie să ne acceptăm cu ceea ce avem, cu ceea ce suntem şi cu ceea ce primim…

  5. Uite la asta nu m-am gândit. Eu cred că nu există locuri, şi mai sunt şi alţii care cred acest lucru. cred însă că cei care caută un loc sunt acei oamenii care preferă să trăiască în dualitate: bun-rău, urât- frumos.

    Vreau ultimul loc ar putea fi o forma de modestie, care ţine într-un fel tot de orgoliu, însă cum deja ai spus ce înseamnă pentru tine, nu mai e loc de „interpretări”.

  6. De ce crezi ca vreau ultimul loc? :)) pentru ca nu exista locuri, vreau doar sa rup cercul asta vicios al comparatiilor. Doar ca nimeni nu te crede ca nu exista locuri. Asa ca sunt eu pe ultimul sa nu isi simta nimeni pozitia amenintata de mine.

Spune care este gândul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *