Dintre toţi „chirurgii psihici” sau „chirurgii cu mâinile goale”, vindecătorul filipinez Tony Agpaoa (născut în 1939) este, cu siguranţă, cel mai celebru. Până în 1975, el accepta bucuros ca medici occidentali, reporteri şi producători de televiziune să-l observe şi să-l filmeze în plină acţiune.

Opera cel mai adesea în holul hotelului în care locuia. Rămânea doar cât să-şi satisfacă clientela şi pleca apoi în alt oraş unde îl aşteptau alţi bolnavi… şi alţi ziarişti. În 1976, epuizat de controale şi considerat un impostor, el a trecut într-o relativă uitare.

Folosind mărturii diverse, precum cele ale profesorului Hans Bender, ale doctorilor Egg şi Naegeli-Osjord, ale fizicianului Wener Schiebeler, ale jurnalistului Alfred Stelter şi altora, se poate reconstitui una dintre intervenţiile sale, făcute în public.

vindecator Tony Agpaoa

Să ne imaginăm deci o masă absolut obişnuită: la ea va lucra Tony Agpaoa. Tatăl său, care îl ajută, întinde o pătură de lână brună şi acoperă totul cu o aleza de plastic. Nu departe de masă, ferit de lumina crudă a proiectoarelor, Tony se întreţine cu pacienţii. El nu-i examinează. Se mulţumeşte doar să-i interogheze asupra simptomelor bolii de care suferă şi asupra diagnosticului pus de medicul care-i tratează. El nu încearcă s-o facă pe ghicitorul. În engleza lui rudimentară, se informează asupra sănătăţii lor exact cum ar face-o un prieten, fără a căuta să impresioneze prin întinderea cunoştinţelor sale sau profunzimea preştiinţei lui.

Tony Agpaoa operează miraculos un cancer la sân

Mesmer proceda în jurul celebrului său „ciubăr” la o impresionantă regie care se învecina uneori cu teatralitatea: era îmbrăcat cu haine de culoare lila şi înconjurat de un decor menit să sensibilizeze publicul. Cu succes, de altfel, pentru că, fiind un bun terapeut, el conta pe eficacitatea sugestiei, a transferului şi a crizei cathartice mai mult chiar decât pe eficienţa magnetismului animal, în fapte, dacă nu în teorie.

Nimic din toate acestea la Agpaoa: el este îmbrăcat cu un pantalon strâmt din bumbac şi cu un pulover negru cu mânecile suflecate mult deasupra coatelor. Fumează ţigară după ţigară și stinge ţigările în modul cel mai comun cu putinţă într-o scrumieră ieftină.

După ce a conversat cu un tânăr australian, apoi cu o japoneză, se întoarce către o americancă care-i spune că a venit din îndepărtata Californie ca să-şi trateze un cancer la sân. Are vreo 30 de ani, e brunetă, aproape drăguţă, şi se află într-o stare fizică pe care machiajul puternic nu o poate ascunde. Medicii sunt categorici: nu are şanse de salvare decât dacă acceptă să i se facă ablaţia sânului stâng. Or, lucru uşor de înţeles, ea refuză orice idee de mutilare.

Tony Agpaoa hotărăşte să înceapă şedinţa de astăzi cu ea: tânăra femeie – să o numim Margaret — se dezbracă în spatele unei draperii şi rămâne cu torsul gol. Apoi, cu umerii acoperiţi de un şal lung, se îndreaptă spre masa de operaţie. Se întinde şi îşi descoperă, destul de jenată, partea stângă a pieptului. Pe sânul violent luminat de proiectoare se disting noduli mari, precum oul de porumbel. Agpaoa invită atunci asistenţa să se reculeagă împreună cu el. Improvizează în engleză o scurtă rugăciune prin care îi cere lui Dumnezeu să-l asiste şi să-i permită să reuşească operaţiile din acea zi. După câteva clipe de linişte, face semn echipei că poate să înceapă filmarea. Atmosfera este încordată la maximum, tensiunea ajunge la apogeu. Dacă n-ar fi bâzâitul camerelor, s-ar auzi cum zboară musca. Oare oamenii de faţă nu vor asista la una dintre acele faimoase intervenţii „cu mâinile goale”, fără bisturiu sau scalpel? Dintre toate persoanele prezente, dacă este una care nu pare deloc emoţionată, ei bine, ea e tocmai actorul principal, Tony Agpaoa însuşi. Foarte calm, chirurgul „psi” plimbă mâna sa dreaptă, cu degetele depărtate, deasupra sânului pacientei, dar fără să-l atingă, la fel ca magnetizorii occidentali care nu palpează corpul bolnavilor lor.

De ce Agpaoa face acest gest cu mâna? Pentru ca să găsească locul bolii, să circumscrie întinderea ei, să se asigure de diagnosticul dat de „confraţii” săi din medicina „oficială”, să practice un fel de analgezie locală? Sau de formă? Dar, de aici încolo, totul se petrece foarte repede. Chirurgul psihic ia tamponul de vată pe care i-l întinde tatăl său. Îl înmoaie într-o farfurie plină cu un lichid care, se pare, este apă. Margaret este absolut lucidă. Ea este pe deplin conştientă. Cu o voce limpede răspunde soţului ei când acesta din urmă o întreabă ce simte. Îi spune că nu suferă, că este într-o stare normală şi va repeta aceasta tot timpul cât vor dura manipulările chirurgului „psi”.

Acesta tocmai a pus pe stomacul pacientei bucata de vată pe care o ţine cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă masează peretele abdominal şi chiar îl frământă cu o anumită vigoare, până când, sub degetele vindecătorului, apare un lichid roşu. Mâna dreaptă, în parte ascunsă de cea stângă, pare că se afundă adânc în pântecele femeii, chiar deasupra buricului. Deodată, Agpaoa scoate din el o fâşie însângerată care seamănă bine cu vata, pe care o aruncă în coşul adus de tatăl său între timp. După care reîncepe să scotocească în „rana” operatorie ale cărei margini se acoperă de sânge coagulat. Scotoceşte ca şi cum ar căuta ceva anume. S-ar părea că l-a găsit, deoarece mâna dreaptă se opreşte din căutat, apucând parcă acel ceva… Şi iată! Agpaoa are acum în mână o bucăţică de ţesut de mărimea unei prune. El pune obiectul brun-roşu într-o farfurie ca să-l prezinte bolnavei. Cineva se apropie şi filmează. Dar operaţia nu s-a terminat încă. Chirurgul „psi” a menţinut mâna stângă în abdomenul pacientei. Pare să ezite înainte de a o retrage, ca şi cum ar fi vorba de o manevră foarte delicată. Strecoară printre dinţi cuvinte neînţelese. Apoi,ajutându-se de mâna dreaptă care ţine lipite marginile „rănii” operatorii, el îşi eliberează cu multă prudenţă mâna stângă. Imediat, Moise, tatăl său, şterge pântecele pacientei cu tampoane de vată umedă, ca să facă să dispară sângele coagulat. Cei din jur sunt stupefiaţi: abdomenul pacientei este neted şi curat ca înainte, fără nici cea mai mică urmă de incizie. Tony Agpaoa ia mâna femeii pentru a o ajuta să se ridice:

„V-am scos o metastază, spune el sigur de sine. De acum nu mai sunteţi în pericol. Nodulii vor dispărea de la sine în câteva săptămâni. În caz contrar, veniţi din nou la mine.”

Unul dintre ziariştii prezenţi îl întreabă unde a studiat medicina şi ce diplome are.

„Nu am nici o formaţie medicală şi nici o diplomă! — răspunde el prompt. Dacă am dobândit anumite cunoştinţe de anatomie şi de fiziologie, asta o datorez pacienţilor şi medicilor cu care am discutat. Dar cunoştinţele acestea nu mă ajută deloc când operez… Mâinile mele ştiu şi acţionează singure. Mi s-a întâmplat, totuşi, să trebuiască să intru în transă totală. Acum nu mai este necesar. Totul se petrece ca şi cum mâinile mele ar fi deconectate de creier, iar eu le privesc cum acţionează, precum un spectator.”

O astfel de declaraţie îi miră pe cei care i-au văzut la lucru pe vindecătorii brazilieni Arigo sau Edivaldo. Aceştia din urmă erau în întregime posedaţi de „ghidul” lor. Într-o asemenea măsură încât, o dată lucrul terminat, ei afirmau că nu-şi mai amintesc nimic.

Chirurgul cu mâinile goale sub lupa reporterilor

…Un alt reporter vrea să ştie cum îşi stabileşte diagnosticul Tony Agpaoa. Acesta răspunde:

„O să vă dezamăgesc din nou. Acest lucru nu-l pot explica aşa cum ar face-o un medic, deoarece eu nu percep starea bolnavului meu după date ştiinţifice, ci după aura pe care o degajă şi după culoarea pe care o iau mâinile mele când le apropii de corpul său. Dacă acestea iau o culoare care bate în galben, înseamnă că pot să intervin fără să cauzez un prejudiciu bolnavului. Dacă ele se colorează în roz-portocaliu, prefer să amân operaţia pentru altă dată şi, până atunci, prescriu pacientului fie un tratament magnetic care îi va ameliora starea, fie un regim pe bază de produse naturale ca să-l pregătesc pentru o intervenţie ulterioară. Când o culoare bătând spre roşu îmi apare în timpul operaţiei, înseamnă că trebuie să termin cât mai repede, căci roşul mă avertizează că bolnavul este în primejdie. Fireşte, numai eu pot să percep această aură. Dumneavoastră nu vedeţi decât culoarea roşiatică provocată de sângele pe jumătate dematerializat, de pe mâini.”

Cuiva care-l întreabă dacă are preferinţe sau dacă exclude anumite boli care nu sunt de competenţa sa, Tony Agpaoa răspunde că el nu-şi limitează a priori câmpul investigaţiilor sale terapeutice:

„Trebuie, mărturiseşte el cu sinceritate, să vindec toate afecţiunile. Dar pot să afirm că, în general, eu uşurez durerile şi măresc sensibil rezistenţa pacienţilor mei la agresiunea bolii respective…”

Si adaugă râzând:

„Când m-au văzut ce fac, unii medici mi-au spus că pacienţii mei operaţi vor sucomba printr-o septicemie sau vor suferi cel puţin o infecţie gravă. Slavă Domnului! Ei n-au avut niciodată astfel de probleme…”

Tony Agpaoa operatie la ochi

Eficacitatea curativă a lui Tony Agpaoa este mai mare atunci când bolnavii care vin să-l consulte manifestă tulburări ce ţin de competenţa a ceea ce, în Occident, numim medicină psihosomatică? Această  întrebare  vine din partea unui medic. Vindecătorul „psi” nu-şi pierde cumpătul, ci răspunde, cu buna lui dispoziţie obişnuită:

„Eu ştiu că medicina voastră stabileşte o distincţie clară între dezordini funcţionale şi leziuni organice; ea admite, în general, că sugestia, o sofro-nizare reuşită sau orice alt tratament psiho-terapeutic pot să vindece, să rezolve tulburări pur funcţionale, în vreme ce lucrurile stau complet diferit, după voi, când este vorba, de exemplu, de un cancer… Dar acestea sunt distincţii instituite de voi, medicii, şi ele nu corespund deloc concepţiilor medicinei şi chirurgiei psihice, care vindecă trupul prin spirit, oricare ar fi natura bolii…”

O spun toţi vindecătorii. Explicaţiile date despre fenomene singulare, precum deschiderea, fără ajutorul vreunui instrument, a abdomenului şi închiderea lui fără nici o urmă, nu sunt mai satisfăcătoare. Să admitem însă că Tony Agpaoa este un medium. Când şi cum şi-a dat el seama de însuşirile sale, în cazul în care ele sunt autentice? (parapsihologi precum Hans Bender şi Hubert Larcher, neagă.)

Povestea de viață a mediumului Tony Agpaoa

După chiar mărturisirea celui în cauză, biografia lui este cât se poate de simplă. S-a născut pe 2 iunie 1939 la Rosales, din părinţi săraci; Antonio („Tony”) a avut o copilărie asemănătoare celei a multor altor filipinezi. Dar trebuie reţinut somnambulismul său cronic. Părăsea patul noaptea şi se căţăra în vârful unui arbore înalt de unde trebuia dat jos a doua zi cu o scară… Ameninţări, pedepse, promisiuni, nimic nu are efect: Tony Agpaoa acţionează într-o stare secundă.

Efectele acestei intimităţi cu natura le va resimţi băiatul în nenumărate cazuri, mai târziu. El se simte la unison cu lumea înconjurătoare; înţelege limbajul misterios al copacilor şi al păsărilor. Mai mult: destul de devreme, el capătă convingerea că un spirit îl protejează, îl ghidează… Influenţă a spiritismului? Sigur e că băiatul nu încetează să primească de la această forţă spirituală instrucţiuni şi informaţii care îl determină să săvârşească isprăvi puţin obişnuite, calificate drept miracole de vecinii care nu-şi cred ochilor.

Astfel, unul dintre tovarăşii săi de joacă s-a rănit grav, căzând pe un obiect ascuţit. Tony, pe atunci în vârstă de 9 ani, îşi pune mâinile pe rana deschisă, care sângerează abundent. Hemoragia se opreşte, rana se închide, accidentatul este vindecat! Pentru băiat începe o existenţă nouă.

În fiecare zi, băieţi şi fete vin la el, el îi atinge şi le aduce vindecare sau ameliorare. Încurajat de succesele sale, Tony capătă siguranţă. Totuşi, îşi dă seama destul de repede că puterile sale sunt limitate, mai ales atunci când simte sub degete tumori sau când boala cere un tratament în profunzime. Într-o zi, pe când se gândea la aceasta, spre marea lui mirare, simte cum carnea se deschide sub palmele sale! Începând din acest moment, Tony Agpaoa devine, din simplu vindecător, un „chirurg psihic”.

Din nefericire pentru Tony Agpaoa, în biografia sa există atât de multe evenimente şi fapte mărunte asemănătoare celor care contribuie la faima unui alt vindecător – denumit Phil A. de către Alfred Stelter – încât ne putem întreba dacă Agpaoa nu s-a inspirat de la acesta „pentru a părea verosimil”.

Dar asta nu e totul. Dacă este să-i credem pe Hans Bender, F. Granone, R. Boyless, Hubert Larcher, toţi parapsihologi foarte convinşi de supremaţia spiritului asupra materiei, „chirurgii cu mâinile goale”, asemenea lui Tony Agpaoa, nu sunt decât nişte iluzionişti. Ei aduc în sprijinul tezei lor argumente care ar trebui să atragă adeziunea chiar şi a celor mai creduli oameni:

  1. Vindecătorii psihici au, în general, calităţi de prezicător, în vreme ce „filipinezii” n-au deloc;
  2. Nici o „operaţie” de acest gen n-a provocat modificări organice;
  3. Pretinsele ţesuturi celulare umane s-au dovedit întotdeauna, după examenul de laborator, fibre vegetale sau ţesuturi de origine animală;
  4. Explorările în profunzime nu se practică niciodată decât la părţile moi ale corpului, acolo unde este mai uşor să-ţi înfunzi de getele şi să simulezi penetrarea în carne;
  5. Materializările şi dematerializările efective sunt atât de rare, încât nu se pune problema ca acest fenomen să se fi produs în proporţie de zece până la o sută de ori pe zi pentru fiecare dintre cei o mie şi ceva de vindecători filipinezi care au operat în jurul anilor 70.

Încă un fapt copleşitor pentru „chirurgii” noştri: în 1964, cu ocazia unui turneu în Filipine, un organizator francez de spectacole, Andre Sanlaville, prezenta un număr în care un iluzionist profesionist simula o intervenţie chirurgicală cu mâinile goale. Or, începând din această epocă, vindecătorii filipinezi adoptă această metodă pentru caracterul ei spectacular… Trimis la faţa locului de Stern, Hans Bender nu va fi deloc blând cu chirurgia „psi”…

Se poate obiecta pe baza lucrărilor lui Levi-Strauss, că „şamanul vindecător, chiar dacă a recurs la iluzie pentru a influenţa spiritele, nu este, din această cauză, mai puţin un vindecător autentic. Simulacrul de operaţie ar fi iluzia necesară. Nu e mai puţin adevărat că ceva s-a vindecat” (Paule Salomon şi Charlie Cooper, La Parapsychologie et vous, Albin Michel, 1980).

Eficacitatea simbolică nu este, totuşi, atât de mare încât să poată prelua vechiul panaceu… O dovedesc minunile de la Lourdes, printre care nu se găseşte nici un singur caz de refacere completă a unui membru (braţ sau picior) pierdut prin amputare.

Share the Love!

4 comentarii la „Vindecătorul filipinez Tony Agpaoa, chirurgul care opera cu mâinile goale”

  1. Cine are urechi de auzit sa auda, cine are ochi de vazut sa vada … pentru ca realitatea doar prin propria experienta o poti masura si intelege.

    @Adina, e bine si pentru unii oameni grav bolnavi sa stie ca exista oameni care fac minuni. Deseori doctorii iti inchid usa in fata spunand sa mergi acasa ca mai ai putin de trait, alte ori te plimba din tratament in tratament pentru ca nu au curaj sa-ti spuna ca nu stiu ce sa iti faca, si sa nu mai mentionez de situatiile in care te trateaza de o boala pe care nu o ai…

  2. Adina

    Sincer, oscilez intre a ma increde si a trece mai departe cu gandul ca este doar un alt bluf. Dar oare pentru a crede in Dumnezeu avem nevoie de dovezi?Hmm… Multumesc, oricum.

    1. Personal nu mi se pare greu de crezut, nimic nu este imposibil, din fericire. :)

Spune care este gândul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *