Aruncarea zarurilor

Timp de citire estimat: 2 minute


aruncarea zarurilor

Cum să se dovedească pe scară largă existenţa forţei psihocinetice ce poate fi demonstrată de un subiect oarecare, nu neapărat un medium? Aceasta este întrebarea pe care şi-a pus-o Banks Rhine când şi-a dat seama cât de mult erau lipsite de fiabilitate din punct de vedere strict ştiinţific mărturiile predecesorilor lui.

Răspunsul i-a venit, se spune, de la un student, care l-a consultat în 1935, atunci când devenise celebru datorită lucrărilor sale despre percepţia extrasenzorială. Studentul i s-a plâns că era acuzat că trişează la jocurile de zaruri pentru că ieşea prea des câştigător.

zarurile Pentru oricare altul, lucrurile ar fi rămas aici, dar nu şi pentru Rhine, fondatorul şcolii cantitative americane, recunoscut pentru sagacitatea sa. Rhine a imaginat următoarea metodologie: s-a procedat la aruncări de zaruri; subiectul supus experienţei nu trebuia să ghicească (ca atunci când vrem să punem în evidenţă cu cărţile Zener percepţia extrasenzorială), ci să influenţeze aruncarea zarurilor.

Pentru a realiza această experienţă, Rhine şi colaboratorii săi au luat o mulţime de precauţii necunoscute altor domenii ştiinţifice, reputate, totuşi, pentru rigoarea lor. S-a dublat cu carton ondulat paharele care serveau la amestecat şi aruncat zarurile; mai târziu s-au inventat tot felul de maşini, planuri înclinate prevăzute cu asperităţi, mecanisme de periat zarurile, toate strict echilibrate; mărirea numărului de aruncări etc.

În anumite serii de experienţe, statisticienii au arătat că există mai puţin de o şansă la un miliard ca rezultatele observate să fie imputabile doar hazardului. Deşi perfect puse la punct, aceste tentative recunoscute pozitive nu au fost divulgate decât opt ani mai târziu, din cauza polemicilor pe care nu puteau să nu le suscite nişte experienţe socotite prea timpurii, între 1950 şi 1960, cercetători precum Cox, Forwald, Mangan, Wilbur au perfecţionat şi mai mult materialul experimental, până când s-a schimbat în întregime în favoarea generatorilor aleatorii: tihoscopul, de exemplu.

Întrucât a dat satisfacţie pe plan experimental, metodologia lui Rhine a rămas, totuşi, neschimbată.


Acest articol a fost actualizat recent pe

de către

cu tematica

Despre autor

Avatar Jorjette C

Păreri și impresii:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *