CARTE: Maestrul de GO – Yasunari Kawabata

Majoritatea romanelor lui Yasunari Kawabata (1899–1972), primul laureat japonez al premiului Nobel pentru literatură (1968), au apărut – după cum se ştie – şi în versiune românească, sub titlurile: Stol de păsări albe, Vuietul muntelui, Ţara zăpezilor, Kyoto sau Tinerii îndrăgostiţi din vechiul oraş imperial. Dar poate că însăşi substanţa întregii sale opere se găseşte în Meijin (Maestrul de go), în măsura în care cartea aceasta, tradusă direct din limba japoneză şi mult mai puţin cunoscută în genere de către nenumăraţii amatori de Kawabata din Europa, răspunde chiar prin tematica ei cerinţelor profunde ale unor străvechi principii ale înţelepciunii orientale. Faptul că unul din marii reprezentanţi ai GO-ului japonez, “invincibilul maestru” Shusai, îşi pune pentru ultima oară, în 1938, titlul în joc, după o lungă carieră de “luptător”, într-o partidă care îl costă până la urmă viaţa, depăşeşte, prin modul cum ne este prezentat de autor, drama conjuncturală.

Urmărind atitudinea bătrânului Meijin – simbol al GO-ului de-a lungul mai multor perioade istorice: Meiji, Taisho, Showa – prestanţa, severa-i demnitate din faţa gobanului, calmul perfect, datorită căruia îşi domină boala gravă de inimă, începem să înţelegem (atât cât suntem noi, europenii, capabili) secretul bravurii samuraiului, protejat de un crez:

“Nu am nici o putere magică; îmi transform forţa interioară în magie. N-am trup; îmi fac din forţa morală trup. N-am sabie; îmi transform liniştea spiritului în sabie.”

Omul ajuns la capătul unei lupte tragice pentru desăvârşirea artei lui începe să fie tot mai desprins de lucrurile nevrednice de interes, devine, s-ar putea spune, mai mult gând decât chip: paginile în care Kawabata ne vorbeşte despre fotografiile meijinului mort trec, evident, nota funebră pe plan cu totul secundar şi leagă extrem de nuanţat efemerul de etern. Tot aşa cum pe parcursul cărţii staticul şi dinamicul se combină, “vechiul” şi “noul” îşi caută necontenit – dincolo de orice adversităţi – echilibrul. (Şi până şi timpurile verbale ale acţiunii romanului variază întruna, nedelimitate strict, fapt de care traducătorul a ţinut cu grijă cont.) Din când în când, tocmai în numele unor semnificative “concomitenţe”, apare câte o străfulgerare a detaliului, prins parcă dintr-o singură trăsătură de pensulă, ca în şcoala japoneză de pictură sumie: în grădina inundată de soarele văratec o fată aruncă liniştită bucăţele de pâine crapilor din lac, în vreme ce atmosfera devine tot mai tensionată în încăperea unde se desfăşoară partida.

Dacă citeşti romanul Meijin ca un discipol interesat de rafinatul joc, poţi câştiga într-adevăr o viziune nouă asupra lumii GO-ului, care are propria-i etică. Personajele sunt, de altfel, reale şi apar sub autenticul lor nume, cu excepţia lui Kitani Minoru, adversarul bătrânului maestru în partida de adio, denumit aici Otake, şi a autorului însuşi, în carte – Uragami, trimis special al ziarului Nichinichi (actualmente Mainichi).

Dincolo însă de situarea la nivelul foarte interesant al jocului de GO şi al reportajului, nu încape îndoială că din punct de vedere strict literar avem de-a face cu un Kawabata de cea mai pură esenţă, cu laconice observaţii finisate continuu. E o plăcere să-l descoperi.

NOTĂ: La citirea numelor proprii şi a cuvintelor în limba japoneză se va ţine seama de următoarele diferenţe mai importante faţă de limba română: ch=ci; ts=ţ; sh=ş; gi, ge=ghi, ghe; w=u (semivocalic); j=gi. Numele sunt redate ca în limba japoneză, primul fiind numele de familie.