Studiat de către Theodore Flournoy (Geneva, 1854- id., 1920) în Des îndes â la planete Mars (1900), cazul Helenei Smith prezintă un dublu interes: este vorba de un savant specializat în Kant şi, totodată, un medic şi psiholog care se luptă cu un medium, Catherine-Elise Muller (1861-1929), mai cunoscută sub pseudonimele Helene Smith sau domnişoara Smith. Extraordinar e faptul că, deşi calvinist practicant, el nu încearcă să-şi convingă subiectul de experienţa despre falsitatea credinţei sale spiritiste.
Flournoy se mulţumeşte să-l observe, mai mult să asculte decât să elimine, să se întrebe asupra acestui mod de a exista care constituie starea de conştiinţă limită, decât să proscrie sau să-şi aroge dreptul de a aduce un remediu prin violenţă sau chiar prin sugestie. Această atitudine nerepresivă, ce face din el un antipsihiatru avânt la lettre, îi permite să adune observaţiile sale referitoare la Helene Smith, şi aceasta fără a pune la îndoială sănătatea ei mentală.
Astfel, Helene va inventa trei cicluri distincte – „romanul marţian”, „ciclul hindus” şi „ciclul regal”. Căci, D-ra Smith este prada unor accese de „scriere marţiană” care se manifestă prin texte formate din caractere create din închipuire, provenind (pretindea mediumul) de la entităţi ce locuiesc pe planeta Marte, loc unde se presupune că ar sălăşlui sufletele şi metempsihozele.
Că există locuitori pe Marte, aceasta este o cvasicertitudine pentru mulţi oameni din această epocă. Camille Flammarion, spiritist de o atât de mare notorietate cum nici un propagator al ştiinţei n-a mai cunoscut de atunci, avea idei deosebit de familiare chiar şi persoanelor care nu-l citiseră. Helene Smith va justifica această credinţă prin capacitatea ei de a imagina scenarii construite, de a crea personaje prin ceea ce-i permiteau mediul ştiinţific şi recunoaşterea de către spiritele geneveze a talentului ei.
Singurul obstacol este limba, dar personalităţile ei subconştiente vor elabora una, evident neverificabilă, pe care Helene o va perfecţiona când Flournoy va face observaţia că ea nu prezintă nicio diferenţă structurală faţă de franceză.
Dificultăţile vor apărea când D-ra Smith se va lansa în „ciclul hindus”, apoi în cel al Mariei-Antoaneta. „În timp ce romanul marţian, scrie Flournoy, este o operă de pură fantezie, în care imaginaţia creatoare putea să-şi dea frâu liber, neavând a se teme de proba unei verificări oarecare, ciclul hindus şi cel al Mariei-Antoaneta, mişcându-se într-un cadru terestru determinat, reprezintă o muncă de reconstrucţie supusă, de la început, condiţiilor de mediu şi de epocă foarte complexe.”
Într-adevăr, trebuie să rămână în limitele verosimilului. Şi savantul adaugă că „geniul subconştient” al Helenei s-a achitat în mod remarcabil şi „a dezvoltat un sens cu adevărat foarte delicat al posibilităţilor istorice şi al culorii locale”. Dar Flournoy nu se lasă păcălit. El face apel la Ferdinand de Saussure care conchide că, în ciuda „suitelor de opt-zece silabe ce oferă un fragment de sens”, discursul mediumului este o limbă fabricată.
Excelentă comediană în personalităţile ei subconştiente, Helene îl va antrena din nou pe Flournoy („ciclul regal”) pe urmele Mariei-Antoaneta, a cărei soartă a fost atât de tragică. Pentru Flournoy, glassolalia (Plăsmuirea, de către unii bolnavi mentali, a unui vocabular inventat, alcătuit din neologisme şi o sintaxă deformată – n.r.) ca şi cunoaşterea trecutului pe căi presupus paranormale sunt lucruri explicabile într-un cadru ştiinţific ortodox, astfel încât este inutil să solicite alte ipoteze. Ancheta psihologică, istorică, lingvistică este aici suficientă.
Valabilă poate în multe cazuri, această poziţie rămâne scientistă şi nu ţine cont de existenţa, confirmată, a retrocogniţiei.
Lasă un răspuns