Mănăstirea Antim, cunoscută și sub numele „Mănăstire a tuturor sfinților” este, fără îndoială, una din minunile Capitalei, îmbinând cele mai de seamă tradiții religioase străbune, cu mărturii ale unei culturi cu o neântreruptă evoluție.
Pe altarul unei biserici din lemn, construită în „mahalaua Popii Ivașcu” de către paharnicul Staicu Merișanu, cunoscutul carturar al vremii Antim Ivireanu, mitropolit al Țării Românești între 1708-1716, începe la februarie 1713 zidirea sfântului locaș.
Sfințirea a avut loc în 1715, iar din 1745 va purta numele „Antim”. Încă de la început, din 1715, au funcționat aici o bibliotecă și o tipografie, înființate de același ctitor, el însuși meșter vestit al tiparului. Tot aici a funcționat din 1797 o școală pentru preoți devenită din 1836 Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei.
Biserica și întregul ansamblu au cunoscut îndelungi perioade de înflorire dar și inevitabile ruinări, marcând trecerea timpului. În 1909, în vreme ce ministrul cultelor era Spiru Haret, socotit, de asemenea, ctitor al mănăstirii, se construiește aici Palatul Sinodal, pe latura nordică, spre clopotniță.
În 1984, în febra demolărilor, se dispune demolarea ansamblului cu excepția Palatului Sinodal și a bisericii. În final s-a renunțat la demolarea sau translația jumătății de sud a ansamblului, care cuprindea turnul de la intrare.
Pe latura de nord s-au demolat chiliile și bucătăria care, translată, nu-și mai avea locul potrivit. Palatul Sinodal a fost mutat – o operație nespus de dificilă – a fost executat un corp de legătură, alcătuit din chilii, și suprafața incintei s-a micșorat cu circa 500 mp căpătând o formă neregulată.
Strivit de blocurile din jur, aspectul mănăstirii a pierdut mult din farmecul de altădată, dar construcția rămâne același loc drag credincioșilor, sperându-se să se găseasca un mod de punere în lumină a valorilor artistice și istorice aflate aici.
Lasă un răspuns