După Aldous Huxley şi alţi câţiva, printre care Antonin Artaud, poetul Henri Michaux a relatat “călătoriile” sale în universul acestui drog. Ceea ce ne povesteşte el nu invită la a-i urma exemplul, chiar dacă spune că “o sută de Empire State Building, cu toate ferestrele luminate noaptea, nu ar umple cu atâtea pete de culoare distincte ecranul nemaipomenit al viziunii mele” (Miserable Miracle, 1956).
Căci lumea halucinogenelor se vădeşte repede de nelocuit. Chiar dacă drogul ar lărgi limitele spiritului şi frontierele imaginaţiei, suferinţele îndurate şi periculozitatea experienţei psihedelice sunt atât de mari, încât nu e bine să încerci. În aceste “călătorii”, fenomenele psihice sunt întotdeauna excesive şi schimbătoare. Subiectul trece brusc de la o euforie maniacă (un râs nestăpânit) la un rău anxios, de la locvacitate la mutism.
Exaltarea mentală şi senzorială este ea însăşi atât fie labilă, încât drogatul îşi pierde firul ideilor şi nu ştie ce să facă cu senzaţiile sale prea vii, prea abundente, contradictorii. Când are senzaţia că este greu ca plumbul şi rămâne ca doborât la sol, cu membrele amorţite, când are impresia că zboară, aproape că intră în levitaţie; în acest timp percepe propriile lui cuvinte, acte, până chiar şi eul său ca străine de el însuşi (depersonalizare intensă).
Amintiri pe care le credea pierdute pentru totdeauna se prezintă conştiinţei sale ca şi cum ar fi vorba de evenimente actuale. Diferitele domenii senzoriale (vedere, pipăit, miros, auz, gust) interferează, astfel încât un parfum, de exemplu, va provoca vederea unor culori vii sau subiectul va avea o percepţie olfactivă a sunetelor (fenomenul de sinestezie).
În sfârşit, halucinaţiile apar însoţite de convingeri derirante. Se întâmplă ca drogatul să aibă impulsuri irepresibile, care îl conduc la violenţă.
Lasă un răspuns