Bunătatea adevărată, „cumsecădenia” aceasta de care vorbim e o noţiune pe care istoria nu prea are timpul s-o pună în mişcare în orele ei furtunoase; dar care la ceasul construcţiei paşnice, în trăirile noastre lăuntrice, revine tot mai des în practica existenţei fiecăruia dintre noi. De fapt, ce ne sugerează cuvântul bunătate omenească, atunci când îl scuturăm de povara samariteanismului? E oare adevărat ce se spunea cândva, că aparţine fie numai oamenilor foarte inteligenţi, superiori, buni prin înţelegere raţională, fie celor foarte simpli, buni prin mecanismele afectivităţii, ca şi cum o inimă caldă ar fi incompatibilă cu o minte ascuţită? Dar revenind la bunătate, prima fază, cea pasivă, ca s-o numesc astfel, cumsecadenia presupune lipsa de invidie, lipsa acelei priviri acre şi strâmbe, aruncată peste bucuriile, însuşirile şi împlinirile celorlalţi, presupune anularea urâtei filozofii a lui „să crape şi capra vecinului”.

Invidia se dovedeşte a fi o zgură, o buruiana lăsată inutil şi meschin să crească pe suflet, întru otrăvirea – în primul rând – a celui care o cultivă. Oare reuşita profesională a altuia, rochia nouă purtată de o alta, bucuria pe care o trăieşte intens altcineva – şi nu numai obiectele şi reuşitele personale – nu fac ca viaţa să fie în general mai frumoasă, atmosfera mai respirabilă ? Gândiţi-vă… Invidia usucă sufletul celui ce-o nutreşte, îl face în primul rând pe el să sufere, pe el, egoistul ce nu se iubeşte decât pe sine. Bunătatea înseamnă deci neapărat generozitate, puterea frumoasă de a te bucura de bucuria altuia, de a i-o împărtăşi sincer şi nu cu cine ştie ce făţărnicii mieroase.oameni-buni

Înseamnă apoi, când devine o forţă activă, gestul de a şti să întinzi fără ezitări mâna când ţi se cere ajutorul, când ţi se cere a răspunde cu un „da” solicitării care ţi se face de obicei cu voce mică, scăzută, căci postura de solicitant nu e nimănui plăcută, şi nu cu acel de la început tăios „nu” sau „nu ştiu” sau „nu pot”, care înseamnă, de fapt, adesea, „nu vreau”! Tot om bun la suflet e şi cel care ştie să însufle celor din jur încredere în ei înşişi, şi speranţa în ziua de mâine, să dea – dacă are de unde – din energia şi vitalitatea lui, să aibă mereu zâmbetul pe buze şi în suflet, să ştie a spune, atunci când e cazul, o vorbă frumoasă, o laudă sau o încurajare. De câte ori o asemenea vorbă nu ne-a scos dintr-un moment greu al vieţii? Ei bine, dacă ne place să primim asemenea daruri minunate, de ce să nu ne placă să le şi oferim? Dacă ne place să avem de-a face cu oameni buni, cu oameni generoşi, cu oameni de omenie, de ce nu ne-am strădui să facem şi noi parte dintre aceştia?

Share the Love!

Un comentariu la „Ne place să avem de-a face numai cu oameni buni”

  1. Mă îngrijorează acest „trebuie” de care tu spui. Îmi aduce în minte clasicul „de ce” tocmai pentru că ştiu ceva ce şi tu ştii, şi oricare altul, anume, binele există pentru că poate fi deosebit, adică există şi partea opusă. În acelaşi timp dincolo de bine şi rău, reala şi adevărata gândire, priveşte totul prin prisma necesităţii (am nevoie sau nu), nu cântărind între bine şi rău. Na, această gândire prevede ca tu să ştii ce vrei de la viaţă, sau să îţi urmezi SCOPUL, lucruri pe care mulţi nu le au în programul vieţii zilnice.

    Oamenii buni sunt la fel de importanţi ca şi cei răi. Bunătatea, omenia, aduce doar compensarea celorlalte virtuţi.

    Eu sunt ceea ce recunosc la mine că nu sunt, pentru că eu sunt şi ceea ce sunt şi ceea ce nu sunt. E un paradox ce dacă ai vrea să îl aprofundezi, poate îmi dai dreptate.

    Personal am ajuns la concluzia că mai mult nu sunt decât sunt, prin simplu fapt că vorbesc despre mine atunci când enumăr lucrurile care mă reprezintă, şi tot despre mine vorbesc şi atunci când le enumăr pe cele care nu mă reprezintă, deci eu, subiectul, sunt în ambele enumeraţii, dar ca şi identitate personală, eu aleg partea cea mai mică ca număr de elemente incluse.

    Cum ar fi dacă noi am fi tot ceea ce spunem că nu suntem? Oare nu suntem deja toate acestea, doar că nu ne manifestăm aşa? De ce dacă azi nu cunosc ceva şi mâine aflu şi ştiu, eu cel de mâine în oglindă arăt la fel şi mă simt aşa cum eram ieri?

    Pentru că dincolo de aspectele descriptive, existenţa umană se referă la altceva!

Spune care este gândul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *