Din ce în ce mai mulţi oameni se simt singuri, se simt ai nimănui, se simt deprimaţi şi le este frică, sau pur şi simplu devin inerţi, reci, nepăsători. Un sentiment de singuratate isi face simtita prezenta din ce in ce mai des in prezentul societatii actuale. Ne simtim frustrati in aceasta singuratate banala pentru ca ce ne este frica de ceea ce suntem noi cu adevarat.

E o foarte mare diferenţă între a fi singur şi a te simţi singur. Nici unul dintre noi nu este singur, ideea individualităţii este o iluzie. Toţi suntem unul şi unul suntem toţi, avem ceva în comun, suntem toţi fiinţe divine. Dacă am fi cu toţii conştienţi de această unitate, de uniunea dintre noi, atunci lumea ar fi altfel, ar începe să fugă spre vârf, am putea să facem orice- am putea chiar să mutăm munţii din loc.

Singuratate sau nu?

Conexiunile dintre noi ar fi mult mai puternice, informaţiile s-ar extinde nu numai la nivel vizual, verbal, tactil, s-ar duce dincolo de toate aceste simţuri.

singuratateCare este motivul pentru care ne simţim singuri? Nu mai avem încredere în ceilalţi şi de asta preferăm să ne simţim singuri? Nu mai vrem compania lor deoarece ne displace, ne crează o stare de disconfort? Sau poate nu avem încredere în noi şi nu vrem să fim vulnerabili? Sau nu ne mai place propria noastră companie?

E greu de definit ceea ce simţim, deoarece pentru a afla aceste răspunsuri avem nevoie de o verificare mai puţin superficială, de o trecere în statistică a întregii noastre vieţi…şi e greu. E greu să fii sincer cu tine însuţi, e greu să încerci să vezi lucrurile din altă perspectivă , aceea a omului adult.

V-aţi simţit vreodată singur în copilărie? Eu da, dar încercam să compensez. Nu ştiu dacă mă simţeam singură, dar m-am simţit abandonată (nu chiar la propiu). Acea frică de a fi singură s-a extins, s-a extins…până a ajuns să fie cea mai mare frică a mea…până am reuşit să o conştientizez- cale lungă până aici.

Ştiţi cât de mult contează copilăria în viaţa voastră? Ştiţi că ceea ce aţi „învăţaţi” să simţiţi atunci, să faceţi (chiar de la cele mai mici detalii), a ajuns să vă definească ca şi persoană, personalitate, temperament, comportament?

Prea multe întrebări pentru astăzi, poate reuşiţi să găsiţi măcar câteva răspunsuri! Încercaţi să coborâţi în inima voastră să vedeţi cât este de comfortabil acolo, să vedeţi cine sunteţi de fapt, cât de frumoşi sunteţi, cât de speciali.

Just love yourself and you’ll be loved!

Share the Love!

17 comentarii la „Singuratate – suntem sau nu singuri?”

  1. Lorena

    Da, m-am simtit singura in copilarie, desi n-am fost niciodata singura.
    Ma trait inconjurata de o familie numeroasa si iubitoare, insa intotdeauna am simtit lipsa unui frate … am fost unicul copil al parintilor mei.

    1. Jorjette

      Şi eu sunt singură la părinţi, iar când eram mică îmi doream o „frăţioară”, care nu a venit. Am înţeles de pe atunci că aşa este, am acceptat, însă nu mă simţeam singură.După un imp, pe la 6-7 ani am început să „intru în contact” mai des cu veriţoara mea care a devenit ca o soră pentru mine. Lipsa unui frate sau a unei surori nu am reuşit-o, chiar cu timpul am reuşit să o văd ca pe un avantaj, pentru că altă soluţie nu era.
      Nu pot să spun că m-am simţit singură, ci abandonată de ai mei care mă vedeau doar în week-end.Nu înţelegeam pe atunci de ce trebuie să plece şi nu pot să stea cu mine? Deşi am avut o copilărie superbă la bunici…

Spune care este gândul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *