Haosul iniţial, materie primă în crearea universului, e de obicei o vastitate acvatică. Dacă în Sumer divinitatea Nammu era numai oceanul etern conţinând germenii vieţii, în Babilon miturile mai vechi din fondul comun al mitologiilor din Mesopotamia devin simboluri cosmogonice active; apa marină sărată (Tiamat), apa marină dulce a fluviilor (Apsu), văzute ca principiu feminin şi principiu masculin, prezintă teatrul unor catastrofe: Tiamat îşi ucide soţul (Apsu), fiind la rândul ei ucisă de zeul Marduk care, considerând-o monstru primejdios, o despică în două şi face din ea cerul şi pământul.
![Tiamat si Apsu](https://jorjette.ro/wp-content/uploads/2011/07/Tiamat-si-Apsu.jpg)
În mitologia egipteană, zeul Nun personifică toate apele lumii, de la haosul iniţial la izvoarele Nilului producător de viaţă.
În cosmogonia mitologiei biblice “Duhul lui Dumnezeu [Elohim] se purta deasupra apelor”, până când a despărţit uscatul din ele şi le-a separat de cer. -Pentru mitologia feniciană, Mot era noroiul cosmic dintru început, adică o formă maximă de haos acvatic.
Mai complexă era viziunea cosmogonică din mitologia vedică: zeii şi demonii vedici amestecă laolaltă oceanul universal, care e însă apa lactantă, până când din spuma agitată ia naştere cosmosul; sunt şi variante care acordă apei primordiale toată iniţiativa cosmogonică: “Apă cu adevărat a fost aceasta la început, numai mare.
Aceste [ape] cugetau: – Cum să ne putem înmulţi? şi ele s-au străduit şi au făcut [sacrificiile] tăpa” (Satapatha brahmana, IX, 171); în felul acesta, din apa iese oul primordial, din găoacea căruia apare Prăjăpati, rostind cuvântul bhan, a cărui forţă creează pământul.
Mitologia iraniană descrie un lac mitic, Vourukasha, care e o mare primordială şi sediul zeului Apam-napat, unde creşte arborele miraculos Huapa, conţinând principiul vital al tuturor plamelor (Avesta).
În mitologia greacă, noţiunea de ocean primordial se exprimă prin perechea divină Okeanos – Tethys.
Fireşte, mitologiile populaţiilor africane văd în apa numai esenţa vieţii: tribul sudanez dogon crede că zeul Nommo e apa însăşi, fără care nu poate fi nimic pe lume.
Dar pentru eschimoşi (strâmtoarea Behang) şi, parţial, în multe din mitologiile triburilor polare, la început pretutindeni n-a fost decât apă foarte rece, acoperită de gheţuri (iar aici nu ar fi exclusă amintirea vagă a ultimei glaciaţii).
Populaţiile din zone bogate în resurse acvatic- au mituri corespunzătoare. Multe tradiţii din mitologiile triburilor amerindiene (mai ales în Arizona şi California) spun că la început nu a fost decât o lume total acvatică.
În Australia, pentru tribul arunta, cosmogonia şi antropogonia sunt văzute aproape ca într-un stadiu post-diluvian: o lume iniţial zăcând sub ape care, după ce scad de la o vreme, lasă să apară nişte fiinţe autocreate. Polinesienii au o concepţie pescărească: din apa primordială acoperind totul, Tiki (sau alt zeu) pescuieşte cu undiţa toate insulele cunoscute ale arhipelagului.
Lasă un răspuns