Am ales termenul de “individuare” (şi nu pe cel de “individuaţie” frecvent folosit în traduceri) deoarece considerăm că acest termen sugerează mai bine procesualitatea conceptului jungian “the process of individuation”.
Sufletul nostru, amalgam de conştient şi inconştient personal, de supraconştient şi inconştient colectiv, de psihic şi spirit este, totuşi, supraîncărcat de sensuri, de rosturi şi chiar de legi, imuabile sau nu.
Unul dintre conţinuturile sale, individuarea, care este în acelaţi timp sens, rost şi lege, şi care a fost descris şi, mai ales, trăit de către Carl Gustav Jung poate fi considerat un alt fel de “scoatere din ascundere”. Aceasta pentru că individuarea pe care C. G. Jung o numea “conceptul central al psihologiei mele” , deşi proces eminamente inconştient, reprezintă o lărgire a sferei conştiinţei şi a vieţii psihice conştiente.
Lărgirea conştiinţei şi a vieţii conştiente înseamnă diferențierea şi devenirea individului, altfel decât cum prescriu normele colective, înseamnă, aşa cum afirma Jung, “a deveni o fiinţă individuală, iar în măsura în care prin individualitate înţelegem unicitatea noastră cea mai intimă, ultimă şi necomparabilă, înseamnă a deveni propriul sine” (apud. Aniela Jaffe, 1996, pag. 408).
Jung consideră că acest proces nu este propriu doar vieţii psihice deoarece se manifestă la nivelul tuturor organismelor vii. Asfel afirmă explicit: “Individuarea este expresia acelui proces biologic-simplu sau complicat, după cum este cazul-prin care fiecare lucru viu devine ceea ce era sortit să fie dintru început” (apud. Anthony Stevens, 1996, pag. 95).
Deci individuarea este acel proces lung şi anevoios prin care fiecare “devine sine însuşi”. Adică îşi integrează treptat Sinele, “omul de vârstă bimilenară aflat în fiecare dintre noi”, inconştient şi atemporal în personalitatea conştientă raportată la timp şi la contemporaneitatea fiecăruia dintre noi.
Descrierea procesului de individuare
Procesul de individuare poate fi înfăptuit atât inconştient cât şi conştient după cum reiese chiar din cuvintele lui Jung referindu-se la acest proces: dacă “se desfăşoară inconştient, aşa cum a făcut-o întotdeauna, el nu semnifică nici mai mult nici mai puţin decât transformarea unei ghinde în stejar, a unui viţel în vacă şi a unui copil în adult. Dar, dacă procesul de individuare este conştientizat, conştientul trebuie confruntat în acest scop cu inconştientul, şi trebuie găsit un echilibru între contrarii” (C. G. Jung, 1997, pag. 306).
Apoi continuă adâncind şi mai mult diferenţele dintre cele două modalităţi de realizare a individuării: “Diferenţa între procesul de individuare natural, care se desfăşoară inconştient, şi cel conştientizat este uriaşă. În primul caz, conştiinţa nu intervine nicăieri, prin urmare sfârşitul rămâne la fel de obscur ca şi începutul. În cazl al doilea, dimpotrivă iese atât de multă obscuritate la lumină, încât conştientul câştigă inevitabil, în amploare şi înţelegere. Confruntarea dintre conştient şi inconştient trebuie să vegheze, ca lumina care străluceşte în tenebre, să nu fie numai percepută şi înţeleasă de tenebre , ci să înţeleagă ea însăşi tenebrele” (ibidem).
Aceste cuvinte îndreptăţesc şi mai mult paralelismul de la început dintre individuare şi “scoaterea din ascundere”. Prin echilibrul dintre contrarii ca şi prin înţelegerea tenebrelor de către lumină şi a luminii de către tenebre Jung enunţă, de fapt, necesitatea complementarizării contradicţiilor existente în noi, existenţă care trebuie transformată în coexistenţă a contrariilor.
Contradicţiile sunt cele dintre Sine, Eu şi Alter, dintre inconştient şi conştient, ca şi cel dintre inconştientul personal şi cel colectiv, dintre “umbră” (ca parte inferioară a personalităţii, sumă a dispoziţiilor personale şi colective, incompatibile cu forma conştientă de viaţă, deci netrăite, şi care se unesc în inconştient într-o personalitate parţială şi relativ autonomă, comportându-se corespunzător faţă de conştient) şi contrariul său, adică personalitatea asumată conştient, precum şi dintre substanţialitate şi idealitate.
Dar complementarizarea acestor contrarii poate fi asumată doar de către un Eu cu structură puternică care să poată suporta “năvală conţinuturilor inconştiente fără să i se destrame fatal textura” (Jung, 1994, IV, pag. 97).
Atunci când Eul nu este suficient de puternic pentru a realiza complementarizarea şi asimilarea acestor contrarii, fie se pătrunde pe tărâmul psihopatologiei prin iruperi ale conţinuturilor inconştiente într-un Eu incapabil de asimilare, fie se identifică Eul cu Sinele şi astfel se menţine ideea unui Eu dominant, fie Eul este pur şi simplu asimilat de către inconştient. De altfel, “deplinătatea conştientului constă dintr-o fericită reunire a eului cu Sine, ambele păstrându-şi caracteristicile esenţiale” (Jung, 1994, IV, pag. 98) deoarece “Sinele nu îşi are rostul funcţional decât atunci când poate acţiona ca o compensare a unui conştient al eului” (ibidem).
Tocmai de aceea C. G. Jung subliniază importanţa diferenţierii între sine şi eu şi între realizarea de sine şi realizarea eului: “Dar văd mereu cum procesul de individuare este confundat cu realizarea conştienţei eului , eul fiind astfel identificat cu Sinele, ceea ce duce, fireşte, la o nefastă confuzie de idei. Căci, astfel, procesul de individuare devine pur egocentrism şi autoerotism. Sinele cuprinde însă infinit mai mult decât un eu doar, după cum o dovedeşte din vechi timpuri simbolistica lui: el este deopotrivă acelaşi şi altul decât Eul. Individuarea nu exclude ci include lumea” (ibidem, pag.99). Dar astfel, individuarea devine “un fenomen psihic limită, care necesită condiţii cu totul deosebite pentru a fi conştientizat” (ibidem).
Îndeplinirea condiţiilor enunţate anterior face posibilă realizarea pas cu pas a individuării de-a lungul întregii noastre vieţi. Componentele procesului sunt bine surprinse de Anthony Stevens în încercarea de portretizare a lui Jung din 1994 (versiunea românească 1996). Astfel Stevens afirmă folosind termenii jungieni, că individuare înseamnă “să depăşeşti viziunile impuse de mediul parental şi cultură, să le lepezi de învelişul fals al personei (CW VII, 269), să renunţi la mecanismele de apărare ale Eului şi, în loc să-ţi proiectezi propria umbră asupra altora, să te străduieşti să o cunoşti şi să o accepţi ca parte a vieţii tale interioare; să te împaci cu personalitatea de sec opus care trăieşte înlăuntrul sufletului tău şi să încerci, în fine, să împlineşti în mod conştient intenţiile supreme ale Sinelui” (A.Stevens, 1996, pag. 98).
În acest fel, fiecare om care îşi asumă aceşti paşi, îşi trăieşte deplin potenţialităţile, se maturizează din punct de vedere psihologic prin integrarea conţinuturilor conştientizabile, se metamorfozează din persoană în personalitate, devine el însuşi, cel care a fost creat să fie, prin respectarea propriei sale legi înnăscută lui şi prin ascultarea conştientă a chemării sale lăuntrice.
Nevoia de individuare, acest autentic “proces evolutiv al personalităţii”, este privită de Jung ca introspecţie, pe care o consideră “concentrarea-în-sine-însuşi” şi pe care departe de a o subevalua, critică sau/şi ignoră (asemenea multor confraţi) o priveşte ca pe un proces integrator şi unificator: “Introspecţia sau nevoia de individuare- care este acelaşi lucru- adună ceea ce este risipit şi multiplu, înălţându-se la forma iniţială a Unului, a omului primordial . Prin aceasta existenţa separată, adică categoria categoria corespunzătoare a Eului, este abolită, cercul conştiinţei se lărgeşte şi , prin conştientizarea paradoxurilor, sursele de conflict sunt epuizate” (Jung, 1997 a, pag. 167-168).
Procesul de individuare realizat în două etape
Acest proces esenţial, dar lung, anevoios, permanent şi fără punct terminus care este individuarea şi care ne străbate viaţa de la un capăt la celălalt, trăind-o şi făcând-o să-l trăiască trăind, se săvârşeşte şi desăvârşeşte în două etape majore: prima se termină la mijlocul vieţii (30-40 ani), iar cea de-a doua la bătrâneţe.
Prima etapă este definită prin adaptarea omului la mediul exterior, adaptare însoţită de stabilirea şi întreţinerea relatiilor personale într-un cadru social larg precum şi de o dezvoltare a unei “Persona” adecvate.
Persona este atitudinea exterioară, caracterul exterior sau “un complex funcţional constituit din raţiuni de adaptare sau de comoditate necesară, dar care nu se identifică cu individualitatea. Acest complex funcţional se referă exclusiv la relaţia cu obiectele” (Jung, b, 1997, pag. 515).
A doua etapă este caracterizată de întoarcerea interesului din planul exterior spre cel interior. Problemele la care se caută răspunsuri acum sunt de natură existenţială, filosofică, metafizică, într-un cuvânt sunt de natură spirituală. Este etapa propriului Sine, a căutării (predilect conştiente) a Sinelui şi resorturilor financiare ale propriei fiinţe.
O descriere extrem de concisă a acestor etape este realizată de Jung însuşi prin cuvintele: “Pentru o persoană tânără este aproape un păcat, sau cel puţin un pericol, să se preocupe prea mult de sine; dar pentru o persoană în vârstă este o datorie şi o necesitate să-şi dea atenţie în mod serios. După ce şi-a risipit cu dăruire lumina asupra lumii, soarele îşi retrage razele ca să se lumineze pe sine însuşi” (apud. M. Palmer, 1999, pag. 215).
Desigur că raportarea acestor studii la vârstă este destul de flexibilă putând exista persoane care să înceapă cel de-al doilea stadiu fie mai devreme, fie mai târziu, fie niciodată.
Relaţia dintre Eu şi Sine în procesul de individuare
Relaţia dintre conceptele jungiene Eu şi Sine de-a lungul vieţii, deci de-a lungul procesului individuării este surprinsă de către Eduard Edinger (apud. M. Palmer,1999).
Astfel dacă la începutul vieţii există o identificare completă între Eu şi Sine, în timp se desfăşoară o înstrăinare între cele două centre, înstrăinare care poate culmina cu completa lor separare spre sfârşitul primei etape. Apoi cu debutul celei de-a doua etape, începe procesul invers al reunificării dintre Eu şi Sine şi atfel “maturitatea aduce cu ea înţelegerea faptului că adevăratul ţel al existenţei constă în împlinirea Sinelui, adică a deveni <<întreg>>, cineva care a descoperit că Eul are o origine a priori, transpersonală. Sensul poate fi astfel reinstaurat la indivizi, de îndată ce ei se înţelegca agenţi participanţi la o experienţă universală, colectivă” (M. Palmer, 1999, pag. 216).
Condiţiile, asemenea etapelor sau modalităţilor de înfăptuire ale individuării nu sunt închistate, împietrite într-o structură nemodificabilă. Ele pot fi schimbate (şi este chiar necesar să se întâmple astfel) în modalităţi proprii celui care trăieşte acest proces esenţial.
Acest fapt este natural şi stă în firea lucrurilor să se desfăşoare în acest mod, deoarece ar fi un nonsens să se pretindă că devenirea individului, a unicului şi, deci, irepetabilului să se realizeze prin modalităţi şi condiţii comune tuturor celor care străbat acest drum.
Dar, spre deosebire de modalităţi, etape sau condiţii, ţelul, scopul procesului de individuare este acelaşi pentru toţi cei care-l trăiesc: realizarea Sinelui, “devenirea întru Sineitate”.
Jung atrage atenţia asupra conceptului de Sine care reprezintă arhetip central, “reprezentare arhetipală care diferă de celelalte reprezentări de acelaşi tip prin faptul că ocupă un loc central în virtutea importanţei conţinutului şi numinozităţii sale” (Jung, 1997, b, pag. 513) dar şi totalitatea psihică conştientă şi inconştientă. Deci Sinele este în acelaşi timp centrul dar şi întreaga sferă care gravitează în jurul acestuia.
De altfel, Jung consideră că dacă s-ar lua în considerare doar latura inconştientă a Sinelui sau dacă acesta ar fi complet inconştient, s-ar vorbi, de fapt, despre Supraeul freudian: “Câtă vreme Sinele este inconştient, el corespunde Supraeului lui Freud şi reprezintă o sursă de conflicte morale permanente. Dar dacă se retrage din proiecţie, adică nu mai este părerea altora, atuci ştim că suntem propriul nostru da şi nu” (Jung, 1997, c, pag. 164).
Prin “propriul nostru da şi nu” Jung nu postulează cunoaşterea în totalitate a propriului Psihic de către noi înşine cum, poate, ne-am dori să vedem. Nu postuleză cunoaşterea exhaustivă a propriului Sine (ca centru şi circumferinţă, ca psihic şi spirit, ca arhetip nucleu) deoarece acest fapt este imposibil de realizat.
Oricât de mult am înainta pe drumul individuării tot va mai rămâne o parte din Sine, deci din noi înşine, inconştientă, deci necunoscută: “Nu există nici o speranţă ca vreodată să atingem chiar şi numai o conştiinţă aproximativă a sinelui, deoarece, oricât am putea conştientiza, tot va mai exista o cantitate nedeterminată şi indeterminabilă de inconştient, care aparţine şi ea totalităţii sinelui” (A. Jaffe, 1996, pag. 412).
Devenirea Sinelui constiutuie ţelul ultim al procesului de individuare, Sinele fiind şi “ţelul vieţii, întrucât este expresia completă a acelei combinaţii a destinului care se numeşte individ” afirmă Jung (apud A. Joffe).
Dar drumul spre individuare începe cu depăşirea de către conştientul individului a stării de identitate cu obiectele, stare care are ca şi condiţie inconştienţa şi care reprezintă o echivalenţă inconştientă cu obiectele şi care este caracteristică atât primei copilării cât şi inconştientului adultului care netrecând în conţinutul conştient rămâne permanent în stare de identitate cu obiectele.
Altfel spus trăirea ipostazei de subiect, necăutarea propriului Sine are ca rezultat stagnarea într-o stare de identitate inconştientă cu obiectele. Depăşirea acestei stări reprezintă primul pas spre propriul Sine, spre realizarea totalităţii psihice, ţelul individuării despre care Jung spune că este atins “odată ce Sinele este simţit ca fiind ceva iraţional, o existenţă nedefinibilă căreia eul nu i se opune şi nu îi este subordonat, ci de care este ataşat şi în jurul căruia gravitează într-o anumită măsură, precum Pământul în jurul Soarelui” (Jung, 1997, d, pag. 123).
Persoana ce devine personalitate
Străbătând odiseea devenirii de sine omul se metamorfozează din persoană în personalitate, adică devine capabil să trăiască specificul său înnăscut, particular şi unic. Pentru Jung personalitatea este “o înfăptuire a celui mai mare curaj de a trăi, a afirmării absolute a fiinţării individuale şi a adaptării celei mai reuşite la ceea ce este universal dat, cu condiţia maximei libertăţi, a deciziei proprii” (Jung,1994, III, pag 16-17).
În dezvoltarea personalităţii esenţială se dovedeşte a fi fidelitatea faţă de legea proprie, fidelitate care presupune alegerea conştientă, în urma unei decizii morale şi, deasemenea, conştiente a propriei căi, unica şi singura posibilă pentru cel care-şi asumă acest ţel anevoios, dar suprem pentru fiecare dintre noi. Anevoios pentru că are nevoie de o motivaţie intrinsecă foarte puternică, de decizie, dar, mai ales, pentru că înseamnă solitudine, chiar nepopularitate dobândită în urma încălcării unor legi preexistente, şi de curaj.
Iluminarea şi vocea lăuntrică
Pentru C. G. Jung, răspunzătoare pentru iniţierea acestui proces este chemarea “un factor iraţional care împinge în mod fatal spre emancipare din gregaritate” chemare care acţionează “ca o lege divină, de la care nu poate exista abatere” motiv pentru care “cel care are chemare, aude chemarea vocii sale lăuntrice şi e determinat de acestă chemare” ( Jung,1994, III, pag. 22).
Deşi teoretic şi potenţial fiecare om este înzestrat cu legea vieţii sale “numai cel care poate spune da, în mod conştient, puterii chemării lăuntrice cu care este confruntat, devine o personalitate” (ibidem, pag. 27).
Despre vocea lăuntrică Jung afirmă că este vocea unei vieţi mai pline, a unui conştient mai larg, mai cuprinzător deoarece ea sporeşte conştientul. Dar această sporire este posibilă doar dacă eul “se supune numai în parte şi izbuteşte, prin stăpânire de sine, să nu se lase complet înghiţit, atunci poate asimila vocea şi atunci se dovedeşte că răul era doar un rău părelnic, în realitate însă un aducător de mântuire şi iluminare” (ibidem, pag. 34).
Iluminarea la care se referă Jung este obţinută prin integrarea propriului Sine, integare care (aşa după cum am arătat) se realizează prin complemenarizarea contrariilor care alcătuiesc totalitatea Psihicului, obţinându-se astfel o lărgire treptată, unitară şi permanentă a conştiinţei. Însă dacă eul nu reuşeşte să-şi păstreze integritatea în urma confruntării cu propriile sale abisuri şi “se supune complet vocii lăuntrice, atunci conţinuturile sale acţionează ca toţi atâta diavoli, adică urmează o catastrofă” (ibidem).
Prin catasrofă Jung înţelege, în principal, scufundarea conştientului în inconştient, deci preluarea supremaţiei de către inconştient. C.G.Jung consideră că Sinele, ca arhetip central, nu poate fi despărţit de arhetipul Dumnezeu, ambele bazându-se pe u factor numinos identic. El afirmă: “Dumnezeu ca arhetip şi arhetipul Sinelui nu pot fi în mod empiric distinşi unul de altul” şi, mai mult chiar, “ca erou şi om- Dumnezeu, Hristos are, psihologic, semnificaţia Sinelui; el reprezintă proiecţia acestui arhetip central de importanţă supremă” (Jung, 1999, pag. 216).
Deci pentru Jung arhetipurile de Dumnezeu şi Sine, deşi diferite, sunt în egală măsură simboluri ale unităţii şi ale totalităţii psihice şi asfel atât Dumnezeu cât şi Sinele reprezintă expresii ale ţelului individuării.
M. Palmer evidenţiază această idee: “…întrucât cerinţa de unitate psihică este arhetipală, o caracteistică esenţială, a priori a oricărei personalităţi, această cerinţă este parte intrinsecă a imaginii despre Dumnezeu creată de individ. Individuarea este, aşadar, parte a atitudinii religioase” (M.Palmer, 1999, pag. 222 ).
În acest fel ţelul individuării se dovedeşte a fi şi un obiectiv religios. Chiar mai mult, imaginile lui Dumnezeu şi modalităţile individuale de raportare la aceasta arată stadiul la care se situează individul. De altfel, stadiile individuării (la care deja ne-am referit) sunt interpretate de către Jung prin raportare la Sfânta Treime.
Astfel, stadiul Tatălui, similar primei etape a procesului de individuare străbătută de-a lungul primei jumătați a vieţii este caracterizat de o identificare infantilă cu figurile părinţilor. Este stadiul cel mai imatur al conştiinţei umane.
Jung descrie acest stadiu astfel: “În general vorbind, tatăl marchează stadiul timpuriu al conştiinţei, când încă eşti copil, dependent de un tipar de existenţă bine definit, gata făcut, obişniut, cu caracter de lege. Este o condiţie pasivă, iraţională, o simplă conştiinţă a ceea ce este dat, lipsită de intelect şi de judecată morală. Lucrul acesta este adevărat atât pe plan individual, cât şi pe plan colectiv” (apud M. Palmer, 1999, pag. 226).
Stadiul fiului corespunzător punctului de mijloc al individuării este definit de o stare de conştiinţă totală reflexivă şi raţională. În acest stadiu are loc desfacerea unităţii originare a lui Dumnezeu-Unul. Jung afirmă că-n acest stadiu, al “conştiinţei care creşte ireversibil în om”, “…Unul trebuie suplimentat de Celălat, cu rezultatul că lumea Tatălui este fundamental schimbată şi înlocuită cu lumea Fiului”, fiu “care, de bună voie sau nu, se sacrifică în chip de om, în scopul de a re crea lumea sau de a o salva de rău”(ibidem, pag. 227).
Cel de-al treilea stadiu, al Sfântului Duh, al adultului autentic, este corespunzător al etapei finale a individuării, etapă în care individul se orientează şi pătrunde din ce în ce mai profund în propriul inconştient începând cu cel personal şi terminând cu cel colectiv, realizând astfel dacă îi este cu putinţă un “complexi o oppositurum” sau “unus mundus”, adică o întregire şi unire a propriului Psihic.
Jung spune despre trecerea de la un stadiu la celălalt: “Întocmai cum tranziţia de la primul stadiu la cel de-al doilea cere sacrificarea dependenţei infantile, tot aşa tranziţia la cel de-al treilea stadiu cere renunţarea la independenţa exclusivă…” ( ibidem)
Pe al treilea stadiu al Duhului Sfânt îl descrie ca fiind: “articulare Eului conştient cu o totalitate supraordonată despre care nu se poate spune că este Eu dar care este cel mai bine vizualizată ca fiinţă mai cuprinzătoare, deşi ar trebui, desigur, să fim tot timpul conţtienţi de antropomorfismul unei asemenea concepţii. Greu de definit, acestă dimensiune necunoscută poate fi trăită de Psyche şi este cunoscută în limbajul creştin drept Duhul Sfânt, suflarea care vindecă şi întregeşte” ( M.Palmer, 1999, pag. 227-228).
Astfel, simbolistica Sfintei Treimi se suprapune întocmai peste fazele individuării demonstrând atât trăsătura terapeutică a unei vieţi religioase autentice, nemortificată de anxietăţi, supersitţii sau forme fără conţinut, cât şi rolul important pe care trăirea religioasă îl are în cadrul vieţii psihice.
M. Palmer sintetizează foarte bine relaţia dintre viaţa religioasă şi individuare din perspectiva lui Carl Gustav Jung: “Întrucât cerinţa de unitate psihică este arhetipală o caracteristică esenţială a priori a oricărei personalităţi această cerinţă este parte intrinsecă a imaginii despre Dumnezeu creată de individ. Individuarea este aşadar, parte integrantă a atitudinii religioase: Dumnezeu care I se prezintă individului ca arhetip din profunzimile propriei fiinţe psihice a individului – Dumnezeu interior – este conceput de spiritul religios ca Dumnezeu al întregului sau totalităţii” (M. Palmer, 1999, pag. 222).
Deci, individuarea reprezintă un proces arhetipal guvernat de către Sine, exprimat în imagini arhetipale ale Sinelui, imagini care la nivelul empiric sunt identice cu conţinuturile arhetipale al ideii de Dumnezeu.
Despre imaginile lui Dumnezeu M. Palmer spune, urmând cursul gândirii lui Jung: “numai reîntorcându-ne la aceste imagini arhetipale grandioase putem restabili semnificaţia vieţii noastre. Ceea ce găsim în aceste imagini este expresia naturii noastre arhetipale: că nu suntem pur şi simplu fiinţe personale şi subiective, ci fiinţe care posedă o dimensiune impersonală şi obiectivă şi că în această dimensiune stă o semnificaţie care nu este nici vremelnică şi nici parţială, ci infinită şi universală” ( M.Palmer, 1999, pag. 234).
Şi mai mult, “aceste imagini…exprimă nu numai sarcina vieţii, realizarea Sinelui, ci indică şi mijloacele de a o face impunând tuturor personalităţilor care se individuează (individuating personalities) o datorie şi responsabilitate unice: trăirea acestor imagini ca expresie a propriei trebuinţe interioare de totalitate şi construirea vieţii în concordanţă cu această trebuinţă” (ibidem).
Pierderea individuării prin dezindividuare
Deci, prin arhetipul central, poteţialitatea prioritară a totalităţii, Sinele încearcă să integreze conştientul şi inconştientul într-o totalitate psihică, prin individuare tinzându-se astfel spre starea de sineitate, spre unus mundus psihic.
Însă a asculta vocea propriilor adâncuri, a-i urma chemarea, fără suficientă forţă a eului, a conştiinţei, duce nu spre individualiate prin străbaterea individuării de-a lungul întregii noastre vieţi (după cum deja am afirmat acest proces nu se termină niciodată) ci duce spre pierderea individualităţii prin dezindividuare.
Dezindividuarea, despre care au vorbit mai ales neojungienii, este procesul prin care se pierde alteritatea, ipostază de bază a propriei existenţe prin pierderea alterităţii, a Celuilalt, printr-o însingurare extremă, manifestă sau nu, astfel de indivizi sfârşesc prin a adera la un solipsism extrem şi deci prin a se pierde definitiv în ipseitate şi nu prin a se găsi şi reîntregii prin ei înşişi.
Bibliografie despre procesul de individuare
- Aniela Jaffe, Carl Gustav Jung – Amintiri, vise, reflectii, Editura Humanitas, 1996 – Versiunea PDF
- Carl Gustav Jung, Opere complete, Vol. 12: Psihologie și Alchimie, Princeton University Press, a doua editie, tradusa în engleză – Versiunea PDF
- Michael Palmer, Freud și Jung despre religie, Editura IRI, 1999 – Versiunea PDF
- C.G. Jung, Psihanaliza fenomenelor religioase, Editura Aropa, 1998
- C.G. Jung, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997 – Versiunea PDF
- C.G. Jung, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, București, 1997
- Ion Mânzat, Mihai Petru Craiovan, Psihologia simbolului arhetipal, Editura INI, București, 1996
- Anthony Stevens, Jung (Meștrii Spiritului), Editura Humanitas, 1996 – PDF
Lasă un răspuns