Vânătoarea şi pescuitul, străvechi îndeletniciri umane, obiceiuri originare, au fost probabil primele forme de adaptare ale omului. Fiecare din aceste meserii primordiale s-a născut din puterea de adaptare a indivizilor, în urma impactului dintre instinctul de supravieţuire şi condiţiile de viaţă oferite la un moment dat natura mai mult sau mai puţin prielnică.
Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, cu siguranţă. Ambientul e cu totul altul, cu un grad de antropizare mult mai pronunţat. În mod curios însă, toate activităţile umane actuale pot fi metaforizate lejer şi transparent prin cei doi termeni care marchează începuturile (adică “vânătoarea” şi “pescuitul”). Există deci nişte filiaţiuni bine închegate în ceea ce priveşte evoluţia manifestărilor instinctuale; un fel de “filogenie” a adaptării. Această sintagmă ar putea desemna un proces foarte complex, care subordonează evident filogenia biologică a regnelor vegetal şi animal. Timpul nu face altceva decât să umple spaţiile dintre antinomii (conştientizate de altfel dintotdeauna, percepute ca atare încă de la începuturi!) cu subtilităţi metafizice.
Cu alte cuvinte trecutul, prin ambiguitatea lui, metaforizează viitorul. Rămâne de văzut însă dacă întotdeauna cauza poate fi metafora propriilor efecte… Călătorind în trecut nu faci altceva decât să îţi trăieşti poetic realitatea provenienţei tale temporare. Te adânceşti într-o alegorie din ce în ce mai vagă, într-o ambiguitate din ce în ce mai opacă. Metafora este istorie, ipoteză, presupusă filogenie–imposibilă poate în universul nostru, dar probabil uşor de dovedit practic în alte universuri paralele; iar istoria este la rândul ei metaforă, uneori cu subrstrat ironic, anecdotic… Circula gluma aceea!… Hitler fusese respins de nenumărate ori de Facultatea de Arte Frumoase din Berlin… şi s-a mulţumit, refulator, să-şi exerseze puţin valeităţile de desenator trasând, după dorinţă, noile graniţe statale pe harta politică a Europei, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Călătorind în trecut îţi pierzi simţurile sau cel puţin sensibilitatea lor pentru nuanţe. Începi să vezi numai în culori primare, în esenţe metafizice. De aici nu poţi avea decât perspectiva ideilor absolute, ireductibile, pure. Când ajungi în Edenul originar, dai probabil numai peste obiecte albe sau negre: “copacii albi, copacii negri”, “pene albe, pene negre”(ca să mă exprim… bacovian), mere albe, mere negre etc. Adam era negru şi Eva albă… sau poate invers! Timpul amestecă antinomiile, culorile complementare, în nuanţe din ce în ce mai greu de distins, ceea ce face mult mai dificil discernământul moral al omului modern. Finalitatea? În curând vom ajunge să înotăm într-o lume perfect omogenă, de nuanţa şi consistenţa cele mai complicate cu putinţă, într-un haos în care separarea primordialităţilor divine poate deveni imposibilă. Să fie oare acest proces reversibil? Poate că universul, atât cel material cât şi cel spiritual, se află echilibru instabil, în care culorile primare tind, dimpotrivă, să de sedimenteze. Totul decantează, pentru că repausul absolut e singura lege valabilă, singura axiomă nedemonstrată a universului. Genialităţile mai reuşesc să descopere câte o combinaţie insolită de idei şi tulbură astfel apele timpului Apoi sunt necesare uneori chiar secole pentru ca, în ciudata inerţie a fenomenului, vremurile să se limpezească şi entropia să redevină nulă!
- Conceptul de subconştient biologic
- Ipoteză asupra originii “instinctului religios” la om. Genele sociale.
- De la gene sociale la clone. Ipoteză psihanalitică asupra originii embrionare a religiei
- Dragostea ca mod de manifestare a genelor sociale (GS). Ipoteză “cvasiştiinţifică”
- O teorie a incompletitudinii în autocunoaştere
- Mincinos final literar: de la “Impresii despre drept şi actul dreptăţii ca mecanism social”… până la “certitudinea existenţei divine”!
Lasă un răspuns