Un Steinhardt rătăcit – În 1972, după ce am participat la lansarea romanului lui Marin Preda „Marele singuratic”, alături de Adrian Dohotaru, Ana Blandiana şi Ştefan Iureş, echipa „Amfiteatrului” în care activam, m-am trezit în mână cu o mapă plină de manuscrise. În drum spre redacţie, care se afla pe Brezoianu, vis a vis de Gambrinus, am intrat cu A. Dohotaru să mâncăm la „Cişmigiu”.
La plecare, din grabă, Adrian a lăsat mapa pe masă. M-am întors şi am luat-o cu gândul să i-o dau peste câteva săptămâni, întrucât pleca într-o delegaţie în străinătate. La cămin am descoperit un text dactilografiat, semnat de Steinhardt, despre Ion Caraion traducătorul, manuscris care vede abia acum lumina tiparului, când martori ai momentului de atunci au mai rămas doar Ana Blandiana şi Ştefan Iureş.
Dumitru Ion Dincă
A-l considera, ca destul de numeroşi critici, pe unul din cei mai de seamă poeţi ai Franţei contemporane – Pierre Emmanuel – drept un poet catolic, urmaş al secvenţei Charles Péguy, Francis Jammes, Paul Claudel, Patrice de la Tour du Pin, ar fi o simplificare şi (mai mult) o greşeală. Poziţia lui în cadrul culturii franceze e mai complexă şi mai nuanţată.
- Fiu de ţăran, rezistent în timpul ocupaţiei
- cititor atent şi neobosit al Testamentelor;
- iubitor de libertate mai presus de orice;
- obsedat de sensualism ca atâţia artişti francezi;
- mereu gata să îmbrăţişeze cauza individului oprimat de autorităţile statale ori de intoleranţa majorităţilor;
- „libertar” deci, de nu şi niţel anarhist, potrivit unei alte tradiţii a ţării sale;
- ermetic adeseori (Wladimir d’Ormesson mărturisea, cu prilejul primirii lui Pierre Emmanuel la Academia Franceză, că uneori nici el nu izbuteşte să-l înţeleagă mereu);
- „aed orfic”, dificil de încadrat într-o anume şcoală, grupare sau tendinţă;
- creând mereu sub multiple semne şi învolburate zodii (Hőlderlin, orfismul, Valéry, textele sacre, iconoclastia, o viziune strict halchidonică a întrupării, pasiunea libertară, suflul protestatar hugolian, sensualismul);
- ambiguu din fire, din convingere şi din plăcere;
- convins fără doar şi poate de îndatorirea poetică şi umană a introspecţiei (psihanaliza nu lipseşte nici ea din cadrul plurastului tablou);
- slujitor supus, entuziast şi subtil al fenomenului lingvistic (ca şi Valéry cunoaşte „valoarea sacră a graiului”);
- spiritualist deşi epicurian;
- adăpându-se din tradiţie deşi contestatar;
- mai apropiat poate de un Pierre Jean Jouve ori de un René Char (şi, în altfel, de Saint-John Perse) decât de oricari alţi poeţi; levit nu numai al Cuvântului ci şi al Omului, poetul acesta
- unic şi multiplu – este el oare unul din acei „intercesori” de care vorbea André Maurois în legătură cu Saint Exupéry? Puţin, sau mai puţin probabil.
Sigur este însă că ne aflăm în prezenţa unei personalităţi împietoare, de autentic artist care înţelege să meargă numai pe o singură cale, a sa, oricât de neconformistă ar părea ea tuturora, ori cât de însingurată şi de ambiguă, – deoarece izbăvirea pentru poet nu poate veni decât prin cuvânt şi de la libertate.
Neîndoios că traducerea în limba română a unui atât de neconformist şi fluid poet nu putea fi o problemă uşoară. Credem că (iar consideraţiile ce urmează stau sub stigmatul unui viciu matematic – ele sunt făcute faţă în faţă cu ambele originale: al lui Pierre Emmanuel şi al poeţilor Caraion şi Doinaş), credem că au stat în calea cutezătorilor săi tălmăcitori mai multe primejdii.
ori tentaţii, dar şi unele şi altele egale cu nişte pierderi supreme, cu nişte extreme – în acelaşi timp – răscumpărări: neobişnuita bogăţie şi varietate a lexicului folosit de autor, iscusita topică şi rafinata lui sintaxă, setea sa de construcţii gramaticale acrobatice, derutante. Într-atâta – am spune – de în afara aşteptărilor, încât primul epitet ce-i vine în gând lectorului întâlnit pe nepregătite cu Pierre Emmanuel este acela de „poet al ambiguităţii”. Aproape că s-ar putea spune, în cazul său, parafrazând „morala ambiguităţii” a Simonei de Beauvoir că există şi o „prozodie a ambiguităţii”.
Dar pe traducători i-au întâmpinat şi alte obstacole severe, şi alte viclenii ce trebuiau biruite subtil. Ei au avut de luptat cu perseverenţa şi trufaşa menţinere în cadrul tehnicei meşteşugăreşti (şcoala, aşadar, a lui Mallarmé, care-i spunea lui Degas: poeziile nu se fac cu idei, ci cu şi din cuvinte), trebuind să meargă până la abrupta, „seriala” înălţare a cugetului spre ameţitor de meşterite culmi, fără a uita să redea abstractele elemente ale francezei – limbă rafinată, de salon şi de bibliotecă, de teorie şi discurs – într-o vorbire ca a noastră, mai apropiată încă de seve, sfătoşenii şi pitoresc.
Într-o limbă lipsită de algebricele y, en şi de, care îngăduie celui ce scrie în franceză să se ridice în imponderabilitate, lăsând pe bietul bard român să lupte frenetic şi temerar cu un grai în care nu există încă soluţii algebrice, unde frazele trebuie construite onest şi cuvintele nu pot fi atacate decât pieptiş, în luptă dreaptă. O dreptate, fără paradox, inechitabilă.
Peste aceste piedici – şi peste altele, cum ar fi redarea anumitor crudităţi specifice spiritului galic (şi care la nivelul de sublimare al francezei nu şochează, pe când în limba română ar fi balansat între grotesc şi trivial).
Ttraducerea d-lor Ion Caraion şi Ştefan Aug. Doinaş a trecut cu mers de lumină, graţie, inteligenţă, eleganţă şi pricepere, folosind o limbă certă şi prodigioasă, un lexic nu mai puţin felurit decât al originalului, drămuind cu sagacitate neologismele şi arhaismele, supraveghind îndeaproape fiecare fonem (deplin conştientă de ce poate însemna o literă în plus ori în minus, un n sau i elizat); fidelă şi totodată liberă (fără a-şi însuşi însă teoria extremă a lui Robert Lowell), traducerea izbuteşte în fericite formulări nostalgice ori sclipitoare rapeluri din marii poeţi universali şi români.
Câteodată textul românesc atinge un nivel de prospeţime „aeriană” care rivalizează cu cel francez. Bunăoară:
Ombre qui la fera cendre légère et une nue devine străvechei/ Umbre ce-o va dura-n cenuşa curată şi uşure (Orfeu înaintea Euridicei). Deosebit de conformă cu specificul limbii noastre, cu adevăratul său fond psiho-somatic unde sălăşuiesc nesecate energii evocatoare este traducerea versurilor que les brumes de l’hiver lacèrent sa poitrine/ et que le gel tasse le Corps dans les ravines (Tânguirile Euridicei) prins: „iar negurile iernii i-au hărtănit pieptul/ şi geru-i îndeasă Trupul în rovine”.
Alteori trecerea nu are loc de la mai abstract la mai local şi mai colorat, ci invers: textul românesc reuşeşte a fi, el, mai platonician. C’est ici que se dévêtit la grande aimée. Versiunea românească („Aici se dezbrăca esenţiala iubită”) duce mult mai sus, spre gnostice regiuni ce lasă în urmă banalul text francez (aluzie la acel grande). Apoi, în poemul consacrat lui Antonio Machado, invocarea Maître!… Dificultosul efort de a traduce acest atât de cuprinzător cuvânt a fost soluţionat nobil şi magistral, profund poetic, strict uman, şi cu totul potrivit geniului românesc, prin Luminate!
Orice altă soluţie (meştere, maestre,învăţătorule, dascăle,măria-ta …) ar fi fost deopotrivă searbădă. Luminate – care nu-i totuşi măria-ta şi nici luminăţia ta – se află în acel punct de aur, mereu pe muchie de cuţit, unde se dezleagă prin de nimeni ştiutae farmece nodurile gordiene ale poeziei. Ceea ce în mod deosebit caracterizează întreaga traducere este savoarea sa specific românească.
Deşi exactă şi fidelă, s-ar fi putut ca ea să rămână rece şi să păstreze un aer străin. Dar nu. Traducerea pulsează de tot ce-i mai adânc propriu şi cuceritor în română. Aroma infuză a limbii noastre se face continuu sesizabilă, iar fidelitatea faţă de original nu este niciodată scăpată din vedere.
Exemple: traducând lettre de mort libérant l’homme soi-soi même prin hrisov de mort ce slobozeşte omul de sineşi , se obţine un efect artistic pur românesc. Tot aşa: Il y a des astres dans la liberté de leur essence devenit Stau aştrii-n deplinătatea stihiei lor ; Enseigne à l’homme, ô seint moderateur! enseigne/ Ce chant pris dans la pierre et qui vent soudre devenit Învaţă-l pe om, sfântă cumpătare, o-nvaţă-l/ Cântecul din piatră, dornic de ţâşnet, unde cumpătare, substantiv despersonalizat, creează o intensă atmosferă de blândeţe, accentuată de contracţia verbului şi pronumelor, echilibrată apoi de energica înşiruire de consoane falnice: dornic de ţîşnet.
Les mûres qui ont le goût de nuit et le monde à la mesure des paumes e redat prin Dudele au gust de noapte şi lumea pe măsura palmelor, măruntă. Deşi măruntă nu e în text, adaosul se arată fericit, pentru că de fapt îl simţi implicat în economia ascunsă a versului, pe care acest cuvânt o şi scoate în vileag.
De un rar parnasianism ni se par versurile: O, umăr gol al celui ce-noată, curge-o apă/ Ce licăr viu de umbră şi condri! munţii umezi/ Scriu palmele visării cu liniile lor (Poetul nebun I), iar alte versuri parcă-l evocă – în calma lor strălucire – pe Moréas, aşa însă cum l-a descris şi înţeles Ion Barbu, mediteranean şi matematic: O, bucuria serii în paşii ce se plimbă!/ Ultimii munţi, chenare a unor limpezi ore/ Înscriu acolo forma decisă-a cugetării,/ Ci iată:-n cerul mult prea lucid, imens, o stea/ Te sfâşie cu pura ei tremurare (Poetul nebun II).
Se desprind, coexistentă la amândoi traducătorii, două tendinţe compensatorii: grija de găsire a exprimării celei mai apropiate de spiritul limbii franceze, de evitare a întorsăturilor prea sofisticate în vederea realizării unui text cât mai clar, cartesian-valéryan, dar şi complacerea în elizările care făuresc o atmosferă mai legată de mioritic, râvna către păstrarea misterului neîncetat actual în textul francez.
Fireşte, traducătorii au urmărit limpezimile, dar şi incantaţia; decantarea aluviunilor, dar şi înteţirea adierilor; mlădierea limbii române întru captarea formelor franceze, dar şi înşfăcarea fugitivei siluete a graţiei galice spre a o turna în tipare bărbăteşti. Pe scurt echivalenţele în româneşte vădesc permanenta dualitate a spiritului: apolinicul şi dionisiacul. Spre cinstea lor, pe acestea le îmbină şi traducătorii cu acel dar al echilibrului care-i una din supremele însuşiri a tot ce e românesc.
Există o teorie după care potenţele unei limbi şi ale unei culturi ar fi în funcţie de suprafaţa respectivei ţări, de numărul oamenilor care o locuiesc, de aria de răspândire a graiului. Teoria aceasta cantitativă este pe deplin dezminţită de realizări în genul poeţilor Caraion şi Doinaş. În limba în care au scris Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, Voiculescu şi atâţia alţii, poate fi tradusă (însă nu de oricine, bineînţeles) orice poezie la cel mai înalt nivel de expresivitate. Se pot reda în româneşte nuanţele cele mai rafinate, îşi pot găsi libere corespondenţe jocurile lingvistice oricât de ascunse. Poezia franceză poate trece sans déchoir în limba română.
Versiunea semnată de Ion Caraion şi Ştefan Aug. Doinaş stabileşte între poetul străin şi cititorul de la noi un dialog neobstaculat, un adevărat contact instantaneu de la minte la minte, de la suflet la suflet. Şi din acest punct de vedere traducerea depăşeşte limitatul său cadru, stând mărturie pentru solemnele capacităţi ale limbii noastre.
Însă dacă aceste virtuţi sunt ale limbii româneşti, rareori – şi mai ales lucrul acesta nu trebuie omis – i-a fost dat vreunui poet de rafinată complexitate să se bucure în literatura noastră de o mai fericită retrăire, de un mai demn protocol. El e îmbrăcat ca un oaspete mare.
Lasă un răspuns