Schizofrenia – o boala care afecteaza 80000 de persoane

Păreri și impresii:

28 de răspunsuri la „Schizofrenia – o boala care afecteaza 80000 de persoane”

1. 

   Flavia

   30 ianuarie 2011

   Mama sufera de aceasta boala, pe toata familia ne afecteaza, acum fiecare are viata lui dar ne-a marcat copilaria. Mama avea o ciuda irationala pe sora mea, era un simptom a bolii, asta spuneau doctorii. Nu prea inteleg nici acum cum o mama, indiferent de ce e bolnava isi vede copilul un dusman, cum se scria pe aici. Problema e ca sora mea e depresiva, desi are familia ei ranile sunt adanci, nu a uitat ce a suferit in copilarie, de la afectiune, in cateva ore mama ii putea arata ura, o invinovatea pentru orice. Si teama mie ca aceasta bola se mosteneste, asta e chinul meu, suferinta mea si asta ma trage mereu inapoi..
   Imi pare rau pentru mama, o iubesc asa cum e dar nu cred ca o pot intelege, nu stiu daca am avut o sarbatoare fericita cat am stat acasa, in perioada aia avea crizele..si acum mai ia tratament, de 3-4 ori pe an e internata dar nu stiu, nu cred ca boala asta se poate vindeca. Si eu cum sa fac copii in situatia asta??

   Răspunde
2. 

   Mona

   29 ianuarie 2011

   Numai cei care sufera de aceasta boala stiu prin ce trec, sa dea Dumnezeu sa nu stim noi nicodata!

   Răspunde
3. 

   Lucia

   28 ianuarie 2011

   Recitand articolul am regretat ca l-am scris, ce rece mi se pare acum, fara pic de sentiment… Am trantit cateva statistici si am pus o intrebare la final. St atat. Cand as fi putut mult mai mult..dar exprimarea nu a fost niciodata punctul meu forte..
   Asa ca reiau, daca imi permiteti: numele meu este Clepce Lucia, nu am vrut sa-mi dezvalui numele de familie din jena cred, urmez cursurile Scolii Sanitare din Alba Iulia, anul III.
   In scurtul timp cat am facut practica la spitalul de psihiatrie am intalnit astfel de cazuri..asa li se spune: “cazuri. Presupun ca pentru a se detasa si cadrul medical, cei care reusesc..din pacate ajungi tu insasi deprimat cand traiesti in mijlocul acestor oameni.
   De disperarea din aceste spitale as vrea sa va vorbesc, cat de triste si pustiite sunt sufletele acestor oameni, simti ca traiesti pe alta lume cand ii vezi plimbandu-se pe holuri, drogati de fel si fel de substante de care au ajuns dependenti.. Rar mai sunt vizitati de familii, in aceste rare ocazii se bucura ca niste copii cand primesc ceva de mancare de la ei, disperarea lor e asa de mare incat unii isi arata durera urland, dand din piciaore si incercand sa iti faca rau, alteori sunt calmi unii mai au vechi amintiri, neatinse de boala in acele momente iti arata adevarata lor fata, cand isi readuc aminte de cum era cand erau ei sanatosi, cand aveau pe cineva alaturi , peste cateva minute incep iar sa abereze, te cred dusmanul lor, o vorba buna o considera jignire, si ramai cu impresia ca ce ai auzit e ireal.
   Cazurile grave raman luni intregi internate, alti pacienti , dupa 1-2 luni sunt luati acasa de familie ,si parca unii ar mai vrea sa ii lase in spital, responsabilitatea e mare, sa ai grija mereu de cineva care nu mai stie uneori ce e bine si e rau este foarte greu, imposibilitatea lor de a raspunde la afectiune insa cred ca este cel mai greu de suportat.
   Cateva ore in mediul lor sunt suficiente pentru a ma pune pe ganduri, am realizat ce este cu adevarat important in viata, sa nu imi mai pese de tot felul de nimicuri ci doar sa fiu sanatoasa,

   Răspunde
   1. 

      Jorjette

      28 ianuarie 2011

      Da, se pare că ceva s-a schimbat între timp…

      Chestia cu numele o recunosc. Și eu sunt Jorjette, dar de fapt numele meu este Georgeta Morosan, și mai tot timpul evit să-mi dezvălui numele, parcă aș avea ceva de ascuns…

      E dificil cu aceste cazuri pentru că ceilalți așa zis sănătoși, că toți avem o doză de nebunie, preferăm să nu-i vedem pe ceilalți. De asta și există atât de multe cazuri de schizofrenie, pentru că fiecare vrea să trăiască în lumea lui, și nu în lumea noastră a tuturor. De asta și am ajuns în acest punct pentru că ne considerăm ca fiind separați unii de ceilalți.

      Toți care îi vedem pe cei bolnavi “suferim” pentru că cei bolnavi fac parte din noi, sunt oameni ca și noi, dar totuși continuămsă facem ce fac și ei, să ne vedem fiecare de lumea lui. Și e greu că și copiii sunt învățați același lucru, să fie doar pentru el.

      Oamenii astăzi nu mai au trăiri, trăirile în general sunt rezultatul interacțiunii dintre 2 sau mai mulți oameni, trăirile sunt puține și dacă există, de cele mai multe ori sunt negative sau dintr-un interes anume…

      E lumea lor, ei au ales într-un fel sau altul să fie acolo, însă medicina își cam bate joc de ei…

      Sănătatea e foarte importantă, dar sănătatea ține de o complexitate de factori…

      Răspunde
   2. 

      Cristescu Bogdan

      28 ianuarie 2011

      Eiiii, vom considera acest comentariu ca fiind o completare la articol. Probabil este ceea ce lipsea ca să fie mai viu contextul.

      Deşi mulţi termină medicina, prea puţini au înclinaţii către a găsi leacuri noi. Nici nu e de condamnat căci să ajungi să faci aşa ceva, să găseşti tu ceva nou şi bun, înseamnă să te pui contra tuturor. În medicina ca în orice altă disciplină trebuie să-l pupi bine în fund pe cel care este vechi şi cu experienţă, să înveţi pe brânci tot ce s-a notat până în prezent despre medicină, în final, epuizat fiind de atâta carte, ori te mulţumeşti cu un cadru simplu, ori te apuci de ceva mai puţin solicitant.

      Am văzut multe cadre medicale care nu fac decât să menţină în practica lor ceea ce ştiu din şcoală. Învaţă noutăţi dar doar ceea ce primesc de la alţii. Ei înşişi nu dezvoltă nimic nou. Sunt români care aduc noutăţi în medicină, dar ca orice om, fiecare are înclinaţie către ceva. Nu poate face un doctor, de toate. În domeniul psihiatriei, numai companiile farmaceutice ce mai evoluează. La ei e simplu, se rezumă totul la bani, dar la cei care ajung medicamentele, la ei este mai greu. Uneori doctorii nici nu încearcă să-şi răspundă la întrebarea “ce este cu acest medicament?”. Administrează orice are o hârtie prin care se demonstrează că ajută într-un fel.

      Citisem o carte despre un doctor la psihiatrie care era pustiit de toţi pentru că apela la alte metode, pasive chiar, “neortodoxe”, de a trata pacienţii. Deşi avea success, era considerat un nebun. A fost atât de stresat de mediul în care lucra, încât s-a apucat de altceva, a renunţat la a mai practica cele ce le ştia, în cadrul unui spital. A continuat să trateze oameni prin aceste metode neortodoxe. Defapt este vorba chiar despre autorul cărţii … nu-mi mai amintesc acum numele!

      Răspunde
4. 

   Caliman Maria

   28 ianuarie 2011

   Mi mila de saracii oameni, Doamne da-le putere sa depaseasca aceasta grea suferinta

   Răspunde
5. 

   Cristescu Bogdan

   27 ianuarie 2011

   Bine măcar că acum nu le mai aplică electro-şocuri că într-o perioadă acesta era tratamentul. De fapt prin acest tratament reuşeau să-i facă pe pacienţi să nu se mai preocupe cu ideile lor de schizofrenici, şi prin asta reuşeau să îi facă legume, numai aşa îi puteau face să li “se oprească mintea”!

   De multă vreme mă gândesc la ideea, dacă nu cumva toţi avem şansa să fim schizofrenici şi dacă nu cumva nu e o boală dobândită ci o atitudine precum dragostea sau precum credinţa, aflată în noi şi doar trezită la un moment dat. Dacă vorbeşti cu un îndrăgostit, este la fel de fanatic cu ideile sale precum un schizofrenic. Dacă vorbeşti cu un membru al bisericii, poate cu unul bătrân chiar, observi că în ideile sale este la fel de radical precum un schizofrenic.

   Toţi avem uneori acest comportament precum un schizofrenic, dar când spun asta, nu mă refer la exact în detaliu comportamentul schizofrenicului ci la elementele ce îl descriu.

   Poate ne este menit să devenim schizofrenici sau poate e o chestie ce o putem opri cu un vaccin!

   Răspunde
6. 

   Marin Daniel

   27 ianuarie 2011

   Ar trebui ajutati mai mult, spitalele din tara noastra sunt pline cu astfel de cazuri, sunt sedati doar, nici vorba de tratament care sa dea roade. Cine isi permite se interneaza la particular, restul..sa ii ajute Dumnezeu!

   Răspunde
7. 

   Eugenia

   27 ianuarie 2011

   Saracii oameni, numai ei stiu ce e in sufletul lor.

   Răspunde
8. 

   raluca brezniceanu

   27 ianuarie 2011

   sa speram cat mai curand intr-un tratament de vindecare

   Răspunde
9. 

   Ioana

   27 ianuarie 2011

   Trist dar adevarat. Insa chiar daca sunt atinsi de aceasta boala nemiloasa ei sunt totusi semenii nostrii si trebuie sa ne inarmam cu multa rabdare si dragoste pentru a incerca sa le fie mai usor.

   Răspunde
10. 

    Iancu Gabriela Loredana

    27 ianuarie 2011

    ESTE o ,,realitate ”crunta pentru cei care sunt loviti de aceasta boala si pentru familia lor.Trebuie ajutati pe cat este posibil, dar mai intai familia pentru a-i acorda suportul necesar trebuie sa constientizeze gravitatea acestei tulburari pentru a putea merge mai departe .

    Răspunde