În anul 1835, medicul englez John Paget a întreprins o călătorie de studii în Ungaria și Transilvania. Însemnările asupra acestui periplu vor constitui subiectul a două volume ample apărute la Londra în anul 1939 sub titlul „Hungary and Transylvania”. În călătoria sa Paget a fost însoțit de un gravor care i-a ilustrat lucrarea. La rândul său acesta a publicat un album separat de ilustrații intitulat „Schițe pe Dunăre în Ungaria și Transilvania”. Din prefața cărții lui Paget aflăm doar numele artistului, Hering, nu și prenume.
Venind de la Pesta pe Dunăre medicul englez intră în Transilvania la Moldova Noua de astăzi. Este fascinat de „Tabula Traiană” săpată în stâncă și consemnând drumul construit de împăratul roman, „Via Trajana”, drumul lui Traian. Via Trajana în zona Porților de Fier a fost realizată prin atașarea de console fixate în piatra stâncilor. Pe aici și-a adus împăratul roman legiunile în cel de-al doilea război dacic desfășurat în anii 105-106. Istoria nu ne-a lămurit niciodată asupra motivului construirii acestui drum suspendat având o lungime de 40 km.
Nimerind într-o vreme de secetă cu nivelul Dunării redus, Peget ajunge la vestigiile rămase din „Pons Trajanii” – Podul lui Traian. Din apa fluviului apăreau 20 de piloni ai podului care la vremea respectivă subzistau încă. Hering ne-a lasat o imagine a unuia din acești piloni, relicva tristă a unei măreții apuse. „Pons Trajanii” a stârnit în vreme multiple manifestări de admirație. Printre altele regele francez Francisc I solicită aliatului său Soliman Magnificul, să permită unor arhitecți francezi să dărâme unul din pilonii podului pentru a determina secretul tehnicii de construcție. Suveranul francez intenționa la vremea sa să construiască un pod peste Rohn care n-a fost realizat întrucât echipa sa de arhitecți și constructori n-au putut determina secretul pilonilor Podului lui Traian.
S-a vorbit despre cele șapte minuni ale lumii antice. Șanse serioase de a fi considerată a opta minune a lumii antice o are și „Pons Trajanii”. Lucrarea, de altfel, în genul ei, este cea mai mare și mai importantă în lumea antică.
Despre Podul lui Traian a scris contemporanul împăratului cuceritor și al urmașului acestuia Hadrian scriitorul latin Dio Casius în lucrarea „Istorii Romane”. Literatura contemporană până în secolul IV d. Ch. consemnează și o lucrare despre această constructie atribuită lui Apolodor din Damasc, dar care nu ne-a parvenit.
În anul 1856 când Dunărea ca urmare a unei secete năpraznice, își scade nivelul cu mai bine de 4 metri, autoritățile austriece trimit la fața locului o comisie de experți. Rezultatul consemnează, la epoca respectivă și în albia Dunării, 20 de piloni din zidăria amintită. Distantați unul de altul la 170 de picioare romane (51 m), cota confirmată încă din „Istorii Romane” ale lui Dio Casius, care ne dă și lungimea podului ca având 3500 picioare romane, corespunzând unei lungimi de 1134,90 metri. Rezultatul a fost o amplă monografie semnată de J. Asbach, de altfel cea mai completă descriere făcută vreodată lucrării.
În anul 1906 „Comisia Internațională a Dunării” cere statului român distrugerea a doi piloni dinspre partea românească a podului, care periclitau navigația fluvială. Cu acest prilej inginerul francez Duperrex face un studiu al admirabilei construcții atât sub raportul construcției tehnice, cât și sub raport arhitectonic. A construit chiar o machetă din lemn la scara 1:100 prezentată la expoziția ținută în același an la București cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
Tot de la Duperrex ne-a ramas și o încercare de reconstituire a imaginii podului.
După majoritatea autorilor care s-au ocupat de această neobișnuită realizare tehnică podul era construit având piloni de zidărie și tablierul din grinzi de lemn. Pilonii, dupa toți autorii, cu o fundație adâncă de 8 m, au fost construiți pe „sec” în albia Dunării.
Daca luăm de bună data anului 103 ca început al lucrărilor și inaugurarea construcției consemnată pentru anul 105, pentru construcția podului a trebuit să muncească cel puțin între 25000 și 35000 de oameni. Deși intervalul 103-105 pentru asemenea realizare apare ca incredibil de scurt.
S-au propus mai multe variante pentru construcția acestui pod. Rămâne valabilă una singură și anume abaterea totală a cursului Dunării. Într-o hartă din lucrarea lui J.A. Aschbach se arată un așa-zis braț mort al Dunării, probabil canalul artificial construit în mod special pe o lungime de 17 km, pe care au fost conduse apele fluviului. Executarea canalului a necesitat dislocarea a cel puțin zece milioane de metri cubi de pământ.
„Pons Trajanii” avea la capete turnuri fortărețe și era păzit de două castre: castrul Drobeta pe malul românesc și castrul Ponce pe malul sârbesc. Consemnările de mai sus ne arată cât de serioasă era preocuparea împăratului roman pentru paza construcției.
De la Drobeta, Turnul Severin de astăzi, plecau spre Transilvania cinci drumuri care există și în prezent. Iată încă un indiciu pentru amploarea războiului de cucerire.
„Pons Trajanii” este distrus în anul 120, la trei ani după moartea lui Traian, de către împăratul Hadrian, fostul comandant al legiunii Minervia participantă la al doilea război dacic. Motivul distrugerii tablierului, după cum ne spune Dio Casius, a fost oprirea incursiunilor dacilor care năvăleau adesea și jefuiau Moiesia Inferioară. Ne dăm seama din această afirmație cât de „solidă” era stăpânirea romană în Dacia, dacă a fost distrus Podul lui Traian din motivul arătat, pentru ca aprovizionarea trupelor romane de pe teritoriul Daciei cucerite să rămână la cheremul transportului cu nave fluviale.
Lasă un răspuns