În 1934, într-un articol din revista „Criterion”, Mircea Vulcãnescu evidentia trei acceptii principale ale termenului „spiritualitate”: viatã interioarã, culturã si viatã duhovniceascã. Continutul celei dintâi era dat de aspiratia spre trãire plenarã, cultura urmãrea o valoare, un ideal iar viata duhovniceascã însemna intrarea în comuniune cu Dumnezeu. Toate trei erau cãi de obtinere a autenticitãtii, definibilã dacã tinem cont de elementul comun ca maximã deschidere a omului spre totalitatea existentei în temeiul unui sentiment de plenitudine vitalã.

spiritualitate

Ultimul interviu al lui Martin Heidegger din 1966, inclus în traducerea româneascã a principalei sale cãrti, Fiintã si timp, contine aceastã afirmatie zguduitoare: „Numai un Dumnezeu ne mai poate încã salva. Nu ne rãmâne ca unicã posibilitate decât sã provocãm în gândire si poezie o stare pregãtitoare pentru aparitia sau absenta lui în crepusculul nostru: cãci în chipul Dumnezeului absent suntem noi însine, cei care ne pierdem.” În discursul filozofului german, omul apare ca fiind gol. Cauza, el o gãseste în atotputernicia pustiitoare a tehnicii. Prin extinderea la scarã planetarã a tehnologiilor, filozofia se dizolvã în stiintele particulare, ce slujesc tehnicul, iar locul artei în lumea nou creatã nu pare a fi usor de gãsit; dintr-o cãutare activã relatia cu Dumnezeu s-a transformat într-o asteptare incertã, ce se cere trãitã totusi cu o maximã intensitate, as spune chiar misticã.

Alãturarea celor douã consideratii – cu referire evidentã la un concept asemãnãtor de spiritualitate – enuntate la un interval de timp cât pentru schimbarea unei generatii, de douã personalitãti formate în perioada interbelicã relevã, cred, o dialecticã a evolutiei omului modern. Avem pe de o parte un om ce se cãuta pe sine ca fiintã spiritualã printr-o transcendere izvorâtã dintr-un prea plin si pe de altã parte tot un om a cãrui singurã sansã spiritualã era sã evite, fie si prin nihilism, sclavia lumii al cãrei creator este. Un om care trãieste „din plin” si altul – „din gol”, dar trãieste, fiindcã mai are tensiunea spiritualitãtii. Dincolo de diferente – temporale si spatiale – ea este aceea care îi apropie încât, cel putin asa percep eu astãzi, e vorba în esentã de unul si acelasi om.

Anul de gratie 2011, în plinã epocã postmodernã: „viatã interioarã”, „culturã”, „viatã duhovniceascã”, „Dumnezeu”? Mai mobilizeazã aceste cuvinte energiile omului? Ale cãrui om?

Share the Love!

2 comentarii la „Spiritualitate modernã. Spiritualitate postmodernã?”

  1. Eu_Pseudonim

    „viatã interioarã”, „culturã”, „viatã duhovniceascã”, „Dumnezeu”? Mai mobilizeazã aceste cuvinte energiile omului?”

    Nu! Adica sunt altele mai „adevarate” care il stimuleaza: telefoane cat mai bengoase, calculatoare, jocuri, droguri, bautura. Nu generalizez dar nu mai este departe pana cand si aceasta va deveni generala..
    Eh..deci nu sunt singurul care gandeste asa, e bine sa mai vezi oameni care impartasesc aceleasi principii si conceptii ca tine.

Spune care este gândul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *