În 1934, într-un articol din revista „Criterion”, Mircea Vulcãnescu evidentia trei acceptii principale ale termenului „spiritualitate”: viatã interioarã, culturã si viatã duhovniceascã. Continutul celei dintâi era dat de aspiratia spre trãire plenarã, cultura urmãrea o valoare, un ideal iar viata duhovniceascã însemna intrarea în comuniune cu Dumnezeu. Toate trei erau cãi de obtinere a autenticitãtii, definibilã dacã tinem cont de elementul comun ca maximã deschidere a omului spre totalitatea existentei în temeiul unui sentiment de plenitudine vitalã.
Ultimul interviu al lui Martin Heidegger din 1966, inclus în traducerea româneascã a principalei sale cãrti, Fiintã si timp, contine aceastã afirmatie zguduitoare: „Numai un Dumnezeu ne mai poate încã salva. Nu ne rãmâne ca unicã posibilitate decât sã provocãm în gândire si poezie o stare pregãtitoare pentru aparitia sau absenta lui în crepusculul nostru: cãci în chipul Dumnezeului absent suntem noi însine, cei care ne pierdem.” În discursul filozofului german, omul apare ca fiind gol.
Cauza, el o gãseste în atotputernicia pustiitoare a tehnicii. Prin extinderea la scarã planetarã a tehnologiilor, filozofia se dizolvã în stiintele particulare, ce slujesc tehnicul, iar locul artei în lumea nou creatã nu pare a fi usor de gãsit; dintr-o cãutare activã relatia cu Dumnezeu s-a transformat într-o asteptare incertã, ce se cere trãitã totusi cu o maximã intensitate, as spune chiar misticã.
Alãturarea celor douã consideratii – cu referire evidentã la un concept asemãnãtor de spiritualitate – enuntate la un interval de timp cât pentru schimbarea unei generatii, de douã personalitãti formate în perioada interbelicã relevã, cred, o dialecticã a evolutiei omului modern. Avem pe de o parte un om ce se cãuta pe sine ca fiintã spiritualã printr-o transcendere izvorâtã dintr-un prea plin si pe de altã parte tot un om a cãrui singurã sansã spiritualã era sã evite, fie si prin nihilism, sclavia lumii al cãrei creator este.
Un om care trãieste „din plin” si altul – „din gol”, dar trãieste, fiindcã mai are tensiunea spiritualitãtii. Dincolo de diferente – temporale si spatiale – ea este aceea care îi apropie încât, cel putin asa percep eu astãzi, e vorba în esentã de unul si acelasi om.
Anul de gratie 2011, în plinã epocã postmodernã: „viatã interioarã”, „culturã”, „viatã duhovniceascã”, „Dumnezeu”? Mai mobilizeazã aceste cuvinte energiile omului? Ale cãrui om?
Lasă un răspuns