MERMET (1856-1937), radiestezist şi preot catolic elveţian. Pentru adepţii baghetei şi ai pendulului, el este mult mai celebru decât Jacques Aymar, “precursorul”. Ca preot, el a “dediabolizat” întru câtva radiestezia în faţa unui public pentru care orice divinaţie era suspectă.
În 1893, el şi-a început (teoretic şi practic) lucrările sale. El a optat pentru un pendul sferic, prevăzut cu un vârf în partea inferioară şi compus dintr-un aliaj de metale neferoase rare. Un lănţişor de aproximativ douăzeci şi cinci de centimetri, foarte flexibil, completa dispozitivul. Când opera, abatele Mermet îşi fixa atenţia asupra obiectului cercetării sale.
Ca şi mulţi alţii, el credea că în acest proces intervenea o radiaţie emisă de obiecte. În lucrările sale (mai ales Comments opere pour decouvrir de pres ou â distance les sources, mineraux etc.) a elaborat o teorie foarte coerentă— dar nu şi validă – ale cărei patru principii sunt următoarele:
1. toate corpurile emit o radiaţie principală într-o direcţie şi urmând o înclinare variabilă;
2. ele sunt înconjurate de un număr precis de suprafeţe magnetice concentrice;
3. concentrarea gândirii asupra unui obiect căutat emite o rază specială care intră în relaţie cu creierul operatorului;
4. raza radiesteziei pleacă în mod constant de la orice “focar luminos” pentru a nimeri obiectul căutat.
În apropiere de izvoare şi pânze de apă subterane, abatele Mermet simţea vii contracţii în pulpe – ceea ce arată că, în ciuda teoriei radiaţiilor, talentul lui avea la bază, cel puţin în parte, un substrat fiziologic. Abatele Mermet a detectat pe hartă, între cele două războaie, punctul, situat aproape de Polul Nord, unde eşuase dirijabilul exploratorului italian Nobile.
În acelaşi fel, el a făcut cu succes prospecţiuni petroliere şi a descoperit, de la distanţă, pânze de petrol în Africa şi în Galiţia.
Lasă un răspuns