La prima vedere, întrebarea din titlu pare a fi un simplu artificiu retoric, dacă nu chiar stupidă, de vreme ce este unanim recunoscut, pe plan mondial, că accidentul nuclear petrecut acum 12 ani la reactorul nr. 4 al centralei atomo-electrice din Cernobâl a fost cel mai mare, de acest gen, pe care l-a trăit omenirea până în prezent…
Iată însă că, un studiu extrem de interesant, realizat de Institutul Naţional al Cancerului (National Cancer Institut – NCI) din Statele Unite relevă că testele nucleare americane desfăşurate în perioada anilor 50 au eliberat în atmosfera terestră de zece ori mai mult iod 131 decât accidentul nuclear de la Cernobâl…
În anii 1952, 1953, 1955 şi 1957, când “războiul rece” americano-sovietic era în plină desfăşurare, au fost efectuate în atmosfera deşertului Nevada, din SUA, 90 de explozii ale unor încărcături nucleare în vederea perfecţionării arsenalului atomic american… La 40 de ani de la efectuarea acestor teste, urmele iodului 131 dispăruseră total, timpul de înjumătăţire a acestui izotop radioactiv fiind de doar opt zile.
Luând în calcul parametrii tirurilor, datele meteo-sinoptice ale vremii, modelele căderilor radioactive şi ale dispersiei materialului rezidual rezultat în urma exploziilor, precum şi datele privind starea păşunilor şi a turmelor de animale aflate în regiunile apropiate sau mai depărtate de zona experienţelor (ştiut fiind faptul că iodul radioactiv se absoarbe în organismul uman mai ales prin intermediul laptelui), specialiştii de la NCI au putut aprecia cu precizie dozele de iradiere receptate de oameni.
Potrivit acestor aprecieri, doza medie pe persoană, pe toată durata experienţelor, a fost de 2 razi (circa 20 milisievert – mSv). Desigur, această valoare nu spune prea multe, dar, dacă o comparăm cu doza “incasată” de tiroidă în cursul unui examen radiologic efectuat cu aparatura epocii, de 200-300 razi (în prezent, 0,4-4 razi), doza “militară” pare foarte redusă.
Însă, atenţie!, valoarea estimată de experţi este medie, fapt ce semnifică existenţa unor mari variaţii geografice: statele americane din nordul şi vestul SUA au fost expuse la contaminări mult mai grave decât cele din sud sau est. În plus, dozele absorbite variază şi în funcţie de vârsta persoanelor contaminate: copiii sub 5 ani, care, firesc, beau mai mult lapte, cu o tiroidă foarte mică, au fost de trei-şapte ori mai expuşi decât adulţii.
Întrebarea pe care şi-au pus-o autorii cercetării – câte cancere de tiroidă pot fi puse pe seama experienţelor atomice în atmosferă? – nu a primit, totuşi, un răspuns ferm, întrucât un asemenea calcul este extrem de periculos, ţinând cont de incertitudinile majore pe care le presupun estimarea dozelor absorbite şi raportul dintre aceste doze şi cota de risc oncologic. Cu toate rezervele exprimate, specialiştii au avansat, totuşi, cifra de zece mii de cazuri suplimentare de cancer… Nu este mai puţin adevărat că, după 30-40 de ani, e mai mult decât hazardată încercarea de a descoperi toate cazurile de cancer tiroidian diagnosticate în perioada experienţelor desfăşurate în anii ’50-’60, care ar putea fi, fără nici un dubiu, atribuite căderilor radioactive.
Lasă un răspuns