Primul om de stiinta care ne-a lasat o argumentare psihica și morala a binefacerii dobândite prin rugăciune a fost Alexis Carrel. Marele fiziolog, laureat al Premiului Nobel, abordeaza subiectul neocolind nici esenta demersului creștin, fiind el însuși un om credincios.
O tehnica a rugăciunii exista fără indoiala, iar în acest articol o vom aborda pe aceea strict religioasă, altfel spus, care apartine vietii religioase. Este vorba despre un exercitiu care s-a efectuat vreme de douazeci de secole. Ideea de rugăciune nu apartine exclusiv crestinismului. Mai inainte existase un mod de adresare unor puteri ceresti despre care ne vorbeste Platon, insa Dumnezeul marelui filozof era identificat cu o putere în mod absolut inaccesibila. Iehova, la evrei, se identifica cu o putere de care trebuie sa-ti fie teama, care inspira frica și este straina de mesajul iubirii.
Crestinismul ne aduce de fapt ceea ce am putea numi o democratizare a relatiei cu divinitatea, în sensul ca fiecare muritor poate fi ascultat prin rugăciune de Dumnezeu, Iisus fiind atât Fratele nostru, cât și Mintuitorul nostru. S-a impus credinta ca pentru a intra în gratiile divine, prin rugăciune, nu e nevoie de ritualuri și ceremonii sau de jertfe, cum se intâmpla în lumea antichitatii relationata cu puterile supraomenesti.
Prima necesitate și obligatie în relatia cu Dumnezeu este anterioara actului rugăciunii și se refera simplu la a tinde spre Dumnezeu. Daca aceasta particularitate este stabilita și evidenta, rugaciunea o va potenta în continuare, fiind expresia relatiei explicite. Tehnica rugăciunii este identica cu implicarea. Dezamagitor pentru o “lume culturala” este sa stim ca orice consideratie de acest gen, culturala, deci rationala, intelectuala, nu este simetrica cu cerintele profunde ale sfinteniei și devotamentului prin rugăciune. Te rogi, spune un exeget ortodox, în masura în care esti în stare sa iubesti, și nu în mod mecanic, dintr-o datorie formala sau traditionala.
Sfintul Aloisiu extinde sensul rugăciunii prin echivalente de tip creștin, când spune ca “Cea mai buna rugăciune este indeplinirea totala a voii lui Dumnezeu, Tatal nostru: «Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta»”, adica a face voia lui Dumnezeu, ceea ce inseamna o asumare deplina în fata obligatiilor vietii. În general, se stie ca oamenii se roaga pentru orice și în imprejurari foarte diferite unele de altele. Dar acest gen de rugăciune are numeroase irelevante. De pilda, nu au nici o influenta rugaciunile care au în subsidiar dorinte/capricii sau acelea prin care se cere insistent ceea ce omul poate și trebuie sa obtina prin munca.
Crestinismul a instituit un mod de-a ne ruga care nu este legat în mod obligatoriu de loc, de biserica sau colectivitate. Ne putem ruga oricând și oriunde, în orice loc în care ne aflăm la un moment dat și simtim nevoia sa ne rugam. Important este, cum spun marii crestini, ca înainte de-a începe rugaciunea “să facem liniste în sufletul nostru”. Facând liniste în suflet, vom fi bine primiti și ne va vorbi Dumnezeu Însuși.
Rugaciunea trebuie sa devina ceea ce în rutina vietii se numeste un obicei. Se spune ca numai în aceasta situatie și în aceasta stare speciala, de laitmotiv, de permanenta, rugaciunea influenteaza cu adevarat sufletul. Epictet ne-a transmis peste secole o chemare bine cunoscuta de marii credinciosi: “Gindeste-te la Dumnezeu mai des decât respiri”.
Din tehnica rugăciunii face parte și atitudinea fata de gest. De pilda, teologii sint în consens ca este absurd sa te lauzi ca te rogi în fiecare dimineata, iar peste zi te porti ca un salbatic! Rugaciunea trebuie sa devina “un mod de viata, un fel de a trai”. Iar daca noi, oameni obisnuiti, nu putem atinge astfel de performante în credinta, e intelept sa stim cel putin care trebuie sa fie atitudinea noastra fata de actul crestinesc al rugăciunii.
Între efectele rugăciunii asupra sanatatii sunt citate și cele de la Lourdes. În binecunoscuta localitate din Franta s-au efectuat mai multe experiențe, la una dintre ele asistind chiar cel care ne-a lăsat un studiu important despre terapia prin rugăciune, Carrel. Laureatul Premiului Nobel a urmarit vindecarea instantanee a unui bolnav. În momentul respectiv, Carrel nu era laureatul de mai târziu și mărturisise nu o dată că era ateu! Dupa acea experienta, popularizata la vremea respectiva și asistata de Carrel, acesta devine credincios. Cum de altfel avea sa și moara, un mare creștin…
Lasă un răspuns