Cu toate acestea, dacă analizăm istoria sub aspectul rolurilor secuale, devine evident faptul că femeia nu a fost niciodată secul dominant. Indiferent de domeniu – artă, ştiinţă, conducere, femeia a fost distribuită într-un rol pe care unii au ales a-l numi inferior, peste care bărbatul a exercitat o dominaţie.
Egalitatea de gen e posibila?
În lumina cunoaşterii prezente ne-am putea întreba foarte bine “De ce?”. Mişcările feministe au încercat să echilibreze balanţa, dar nu au făcut decât sa treacă dintr-o extrema în alta. Nu au întârziat nici reacţiile în faţa ideilor acestor mişcări. “Nu mă interesează mişcarea feminista. Eu nu vreau sa-mi ard sutienul!” este probabil cea mai comuna reacţie de ostilitate manifestată chiar de femei împotriva ideilor de emancipare a femeii.
Ceea ce a scăpat poate din vedere feministelor de atunci este faptul că în spatele “protestului sutienelor” se afla dorinţa lor de ştergere a diferenţelor dintre cele două sece, de uniformizare, de unisecualizare a rasei umane, de generalizare a performanţelor sociale prin “masculinizarea” femeii.
Ajunşi aici ar trebui sa ne întrebam cât poate fi de justificată ignorarea caracteristicilor particulare ale fiecăruia dintre sece, cât poate fi de binevenită în direcţia “împăcării” dintre cele două sece, proclamarea ideii egalităţii femeii cu bărbatul, dar nu în ultimul rând cât de favorabilă poate fi această idee însăşi femeii?
Androginia nu este lupta pentru egalitatea de gen în lumea masculină, ci o emancipare multiplă a ambelor sece. În sens filosofic principiul androginiei este tratat de G. Ammon ca refuz al dualităţii femeie-bărbat, feminin-masculin, iar în sens mai larg ca refuz al oricărei dualităţi, ca refuz al inconştientului.
Dacă androginia este tratată ca refuz al oricărui dualism, cum rezolva Freud, a cărui gândire este prin excelenţă dualistă, problematica dualismului masculin-feminin în registrul secualităţii? Ne putem întreba în acest context dacă secualitatea feminină este reductibilă la cea masculină.
Lasă un răspuns