“Oricât m-ar defaima îndeobste muritorii-caci stiu bine cât de rau e încondeiata Prostia chiar in ochii celor mai prosti-sustin totusi ca eu, asta, sunt singura care, prin puterea mea, inveselesc si pe zei si pe oameni”
Noi suntem oameni,si ca oameni, nu suntem pur si simplu circumscrisi în mod accidental unui “loc”, ci noi îl “locuim”. Iar acest loc si locuirea lui presupune un perimetru al vietuirii, domesticirea unui peisaj si transformarea lui într-un câmp delimitat de un orizont al securitatii. Locul nu este un alt nume al Spatiului. Ci logica existentei noastre, asa cum spune Jean-Yves Lacoste, “In fenomenalitatea ei cea mai elementara se lasa înteleasa ca o logica a locului-ca Topologie.” Aceasta, pentru ca locul ne furnizeaza datele existentei. De aceea, în aceasta ordine de idei, experienta sinelui este o coexperienta a locului si astfel nu putem gândi o interioritate care sa nu puna în cauza un raport cu locul, mai ales ca lucrul gânditor nu gândeste abstragându-se din lucrul întins.
În virtutea acestor idei de sorginte heideggeriana, filosoful francez ajunge la concluzia ca “nici necorporalitatea, nici atopismul (ne-locul) nu tin de o viata interioara.” Cu alte cuvinte, omul, in totalitatea persoanei sale psiho-somatice, este o fiinta care “locuieste”, care, chiar si în momentele de concentrare cele mai adânci asupra fiintei sale, nu abandoneaza niciodata salasluirea în preajma lucrurilor. Si locul este transformat intr-un “acasa”, un “acasa” vazut ca si constiinta a sinelui propriu prin care omul îsi regleaza raportul dintre “sinea” si “sinele” sau, locul daruindu-l cu proximitatea lucrurilor si oferindu-i matricea arhetipala in care pune laolalta “intimitatea sa cu paradoxul unei solitudini impartasite”– asa cum formuleaza domnul Teodor Baconsky.
Nu este prezenta deloc intentia în acest articol de a desfasura un demers antropologic, ci doar de a sublinia o dorinta mai veche a mea, si anume aceea de a ne gândi mai cu rost si cumpana la expresia aproape ancestrala “omul sfinteste locul”. Caci nu este vorba de a ne ocupa de un areal doar bidimensional, ci de a sesiza si o componenta prea des pusa sub obroc–care însa ar permite un context topologic spatial tridimensional al umanului:”verticalitatea”-vazuta ca orientare axiologica nu propusa, ci înscrisa în genomul uman (daca se poate spune astfel).
Este adevarat ca intr-o dimensiune strict bio-logica beneficiem de putinta împroprierii unei pozitii orto-statice. Dar parasind aceasta dimensiune, care, îmi place sa cred, nu spune totul despre om, la majoritatea dintre noi putem observa usor prezenta unei singure axe, o axa paralela cu suprafata solului, care, sa fim onesti, nu cred ca ne permite o “pozitie” care sa ne sada bine.
Atunci când timpul si grijile ne permit, putem sa observam o încalcare flagranta a expresiei populare amintita mai sus. Caci vedem o societate de “caldicei” în care snobismul domestic si cameleonismul cutumar au ajuns “marturisire de credinta”. Vrem sa credem ca traim intr-o societate a dialogului, când de fapt e una a dispretului, a neîncrederii, a mastilor, a marionetelor, a zâmbetelor standardizate de nevoia promovarii unei societati deschise (deschise catre ce?– caci e promovata tocmai prin schimonosirea singurelor valori care o pot face sa existe).
Asistam la spectacolul unei comedii umane triste, la moda unei demonizari realizate la modul general sub forma unui manunchi divergent de acuze mai mult sau mai putin vehemente (putin importa ca sunt reale sau nu, chestia e ca sunt cerute pe piata) fara tinta, lansate sub genericul binecuvântatei “tranzitii”; la aparitia (specifica acestor perioade) unor hibrizi-sateliti trogloditi care graviteaza dupa coordonate uneori noneuclidiene în peisajul vetust si cenusiu (matrice atotcuprinzatoare a morfozei autentice dar si a pseudo-morfozei) al unei societati în deriva, debusolata de ciclonul entropic al nepotrivirii, al desradacinarii, al rasturnarii si nu în ultima instanta al bufonizarii care cultiva cauza sefiei dar si sefia fara cauza, care respinge evidentele in numele orgoliului, care ne serveste partialitatea si distorsiunea ca argumente recepte, transforma obraznicia în autoritate si cultiva indecisul generalizarii si supralicitarea partii , a fetei si a unilateralitatii.
Spre exemplu, avem binomul -ca rezultat al reductiei de tip bipolar -autohtonism /cosmopolitism, binom înregimentat sub stindardul unei onestitati onorifice, masca de ocazie si brodeala de fatada a unei simple structuri conflictuale (de tip alb/negru, bun/rau, frumos/urât etc.) alimentata de un comun apetit regresiv.
Un alt exemplu al influentei zeitei lui Erasmus este prostia unei judecati “stop-cadru ” atunci când nu este cazul, si pornirea odihnita si plina de zel spre “demitizare” , pornire realizata cu veleitati de macelar – in numele unui scop înalt de “dezvrajire” a lumii – o simpla tresarire goala si retardata autosituata sub semnul grotescului cotidian al “sfertodoctului” euforic si veritabil avangardist al tiraniei si invaziei “prostului gust”, artizan al “noului” provenit din simplul refuz al existentului, refuz nejustificat prin ceva anume, dar exprimat cât se poate de bine prin formula : “decât sa stai degeaba mai bine lucrezi degeaba” câstigând poate in acest mod un temei de a fi (înradacinat in constiinta de a fi util).
O greseala grava si o confuzie grosolana între planurile distincte ale compusilor, conditiilor si produsilor de reactie se întâlneste si în mult mediatizata “lupta pentru pace” , care valorifica în mod pozitiv rezultatele unor certuri sterile si neconsistente, catalogate si asimilate entuziast ca “solutii” viabile privind starile de “criza”.
Dar asta nu e tot. Intâlnim destul de des fenomenul definirii identitatii a ceva prin opozitie cu identitatea a altceva, si nu prin afirmarea propriei potente existentiale. De asemenea întâlnim nu de putine ori în societatea umana, asumarea masochista a coercitismului linear ca suport al incapacitatii de decizie si al comoditatii de vizuina; replierea timorata (replica a unui imaginar paranoico-schizoid), fundament al unui complex de inferioritate neprovocat, dar exteriorizat si etichetat ca stare de presiune. Intâlnim deci un fenomen asemanator (dar mult mai pronuntat) personalitatii dostoievskianului Stepan Stepanovici,un fenomen aidoma acelui “complex” al detinutului politic fata de regimul securitatii-complex amintit de Steinhardt-sau similar întregii constructii contextuale a “procesului” kafkian si înca, similar peisajului orwelian, acesta din urma sustinut de o hipertrofiere a tonului profetic, pe linia unui predestinationism de ordin apocaliptic.
E mult mai simplu sa intri într-o tabara sau alta, decât sa încerci sa întelegi.E mult mai simplu sa fii un anonim si un robotel (un asa-zis “conformist”) decât sa ramâi pe drumul cel strâmt. E mult mai usor sa fii “facut” om pe banda, sa fii pus in cutie si sa fii stocat in marele depozit care e Lumea. Conformismul tâmp i se pare fapturii imbecilizate (care “face ce vrea”, “are parerea ei” etc.)ca este totuna cu “integrarea”.
O alta tara, de data aceasta una care este des întâlnita în structurile “superioare” ale societatii este consensul moale si inconsistent, produs sub tutela discursului pseudo-dialectic si lunecos care amesteca planurile, elimina (zice-se) asperitatile si discordantele într-un mono-ton “salvator” prin concesii de “uzanta” peste nivelul admis, facute “secundarului”,insignifiantului, atât la nivelul infrastructurii cât si a rezultantelor acesteia; discursul “foc de artificii” care electrizeaza masele fara însa a le pune la îndemâna mijloacele concrete; discursul standardizat si peticit ici colo cu bombonele si dulcegarii din apanajul “civilizatiei”: “E dreptul vostru Pentru viitorul copiilor vostri!”; discursul “caltabos”, o amestecatura sincretista si eclectista cu multa masa, dar cu un contur extrem de subtire, de cele mai multe ori, prea subtire.
Bazate – unele pe argumentarea cadrului si a cauzelor (cu o tenta pasivista), altele pe latura pragmatica (cu o tenta motrica), altele doar de convenienta (insipide, inodore, imobile, incolore), altele “binevoitoare” , dar cimentate intr – o imobilizare “perena” si intr-o eterna asteptare “mesianica”, captusite cu un dinamism de mucava închis în arhicunoscutele si arhifolositele expresii impersonale: “trebuie sa” ” ar trebui sa” si altele pe acelasi calapod- toate aceste discursuri creeaza o” symphonie” bine placuta urechilor omului–marioneta (manevrat, cum spune domnul Baconsky, de o Soarta , ale carei decrete fulminante zadarnicesc orice defensiva sapientiala ), ale omului – girueta (care se rasuceste in jurul propriilor ambitii si calcule) si ale omului-maimuta, imitator desavârsit al tuturor modelelor de care ia cunostinta fara consultarea in prealabil a unui sistem de valori .
De asemenea un elogiu al Prostiei este rutina, semn al unui reumatism, ba chiar al unei paralizii cerebrale si sufletesti, care însa, ca mai toate în ziua de azi (a nu se intelege prin “ziua de azi” acea tendinta naiva si nostalgica prin prisma careia, tot ce trecut este mitizat, sacralizat si “eroizat” precum si condus la suprauman, astfel încât sa fim siguri, fara umbra de îndoiala, ca acest trecut este inimitabil si ca, inevitabil, el ramâne martorul unei caderi si alterari ridicate la rangul de fatalism) este camuflat si dosit cu “nevinovatie” in spatele unor termeni înprumutati în chip nelegitim; numim idee clara si sigura (revelatoare a unui consens organic autentic general ce se identifica cu normalitatea valabila) “locul comun” -înfierat ca atare de Goethe prin cuvintele lui Werther – numim plictisul de sine “consecventa” si “identitate”. Rutina provine si ea din seductia uniformitatii, uniformitate ce garanteaza “linistea” (nu isihia), apatia (nu metriophateia), ordinea de jandarm (nu armonia) pietrificarea si granitele contra-facute (în locul hotarelor, al hotarniciei si al hotarârii).
Pentru timpurile nu prea îndepartate dar si pentru timpul prezent, am putea evoca o imagine trista a strazilor si a universitatilor noastre – imaginea tânarului decrepit, prizonier în amurgul creativitatii, cu vise abia nascute si deja fosilizate, cu o morga batrânicioasa provenita din stocarea ambitiilor ratate si a idealurilor naruite. “Prometeul” de ieri se transforma peste noapte in “Atlasul” naruit de azi, care nu numai ca nu tine pe umeri cerul si provocarile vietii, dar privirile stinse si umerii gârbovi tradeaza efortul de a-si sustine propria deznadejde. Este tânarul unei civilizatii a aparentelor salvate, a unei civilizatii contra-facute careia îi plac cuvintele mari si atât. Intreg acest ansamblu grotesc — împreuna cu avortonii modernismului si ai post-modernismului (decontextualizarea inutila, contra-timpul ideologic, disproportia fizica si dizarmonia calitativa) — produce adeptii acelei religii universale, fara temple dar cu un cult generalizat, religie a unei zeite cu care ne intâlnim si care ne inspira în nu putine momente ale vietii noastre, asa cum a avut prezenta de spirit sa remarce Erasmus.
“Oricât m-ar defaima îndeobste muritorii -caci stiu bine cât de rau este încondeiata Prostia chiar in ochii celor mai prosti -sustin totusi ca eu, asta, sunt singura care, prin puterea mea, inveselesc si pe zei, si pe oameni”.
Lasă un răspuns