PITAGORA (580 – 570 î.e.n., Samos – 480?, Crotona), filozof grec. Totul s-a petrecut ca şi cum Pitagora ar fi vrut, pentru posteritate, să devină un personaj mitic şi legendar. Pretindea că este un intermediar între zei şi oameni. Discipolii săi îl considerau fiul lui Apolo sau al lui Hermes. Spunea că îşi aminteşte de vieţile sale anterioare.
Oare nu participase la războiul Troiei sub trăsăturile războinicului Euphorb, ucis de regele Menelau? Nu coborâse în Infern? Acolo ar fi fost martor la pedepsele la care erau supuşi cei doi necredincioşi: Hesiod şi Homer. Statutul său de semizeu nu-i permitea să aibă un femur de aur? Nu era reputat ca taumaturg? Cum personal n-a scris nimic, a lăsat câmp liber tuturor zvonurilor…
Sigur este că tatăl său se numea Mnesarque şi că i-a avut drept maeştri pe Pherecide şi Anaximandru, nu numai savanţi şi înţelepţi, dar şi fiinţe aproape divine. Apoi Pitagora călătoreşte. El vizitează Creta, Persia, Egiptul, Fenicia, Caldeea, Galia.
Se iniţiază oare în doctrinele secrete ale acestor ţări? Oricum, e fericit de ceea ce descoperă. La întoarcerea în patria sa, domnea un tiran, Policrat. Pitagora se instalează în Crotona, în Italia meridională. Are mai mult de 40 de ani când întemeiază şcoala sa de “filozofie” – termen pe care pare să-l fi inventat, dar pe care ar fi mai bine să-l înlocuim, după spusele lui Heraclit, prin “polimatie” sau pluralitate de materii, înainte de toate, matematica.
În curând, aici vor veni mesapieni, lucanieni, romani. Cum Maestrul este singurul deţinător al adevărului, autoritatea sa este suverană. Pitagora stabileşte trei categorii de discipoli: “politicii”, care sunt propagandiştii doctrinei sale exoterice; “nomoteţii” sau legislatorii; “matematicienii”, îmbrăcaţi în întregime în alb.
Aceştia din urmă nu apar în faţa maestrului decât după ce au trecut un examen, au studiat timp de trei luni, au respectat o perioadă de austeritate şi de linişte care nu durează mai puţin de cinci ani… Adepţii se supun unor interdicţii: să nu mănânce ouă, bob, să evite casa în care zace un mort, să fugă de femeile iehuze…
Trebuie să accepte să împartă mâncarea, bunurile lor şi să execute anumite exerciţii fizice, deosebit de dificile. Primesc o riguroasă formaţie morală. Astfel, ei se supun unui cod al onoarei în caz de conflict:
“Este just şi pios să porţi război om contra om […]. Trebuie să combaţi nu cu vorbe, ci cu documente […]. Este nobil să mori din răni primite în faţă.”
Atribuite eronat lui Pitagora, târziile Versuri de aur conţin o serie de precepte (între altele, dragostea pentru cei apropiaţi, elogiul temperanţei şi al curajului, respectul faţă de zei) care asigură adeptului puritatea sufletului şi nemurirea. Prin elitismul său mărturisit, revendicat chiar, o astfel de formaţie este rezervată “celor mai buni” (aristoi în greacă), ceea ce democraţii nu vor aprecia deloc.
Ei vor incendia sediul pitagoreician din Metaponte şi vor face să-i piară discipolii, cu excepţia a doi dintre ei. Cât despre Pitagora, acesta, fidel uneia dintre interdicţiile pe care le instituise, ar fi murit pentru că n-a vrut să treacă printr-un lan de bob. Oricum, între 510 şi 480, adică la dispariţia maestrului, secta a devenit o forţa politică, intelectuală şi mistagogică de care trebuia să se ţină seama. Platon, printre alţii, îşi va aminti acest lucru.
“În ceea ce priveşte învăţătura sa, scrie Porfirius, se afirmă că Pitagora şi-a însuşit de la egipteni, fenicieni şi caldeeni ceea ce ţine de ştiinţele zise matematice. Dacă geometria i-a pasionat pe egipteni din vremuri foarte îndepărtate, fenicienii şi-au făcut o specialitate din numere şi din calcule aritmetice, iar caldeenii din speculaţia astronomică.”
Dar geniul lui Pitagora constă în a fi ştiut să elibereze diferitele discipline matematice de aspectul lor utilitar şi de a le fi integrat într-o viziune cosmogonică sacră – numerele fiind, ca să spunem aşa, principiul, sursa şi rădăcina tuturor lucrurilor. El a permis astfel – şi, dacă ne gândim bine, acesta nu este un paradox — aritmeticii şi geometriei să efectueze un salt calitativ cu totul nou şi să le facă să acceadă la pura speculaţie abstractă.
“Dintr-un punct de vedere mai global şi mai antropologic, scrie Didier Cazalis, pitagoreismul este pentru noi un moment exemplar, în care omul întrevede cele două părţi ale oglinzii, puterile sale iraţionale şi dezvoltarea posibilă a unei pozitivităţi logice. Există temerea ca o astfel de unitate să nu fie găsită şi bucla încheiată doar la capătul ştiinţei”.
Lasă un răspuns