Wicca m-a învatat ca sunt stapâna vietii mele, eu sunt “in charge”, deci pot sa fac ce vreau (atâta vreme cât nu fac rau altcuiva). Tot ea a spus ca nimic nu e întâmplator (da, si eu m-am mirat : “ai liber arbitru, dar de fapt n-ai”).
Am mers pe prima idee multa vreme pâna recent. Ideea nu a fost gresita, gresit am înteles-o eu; trunchiat, de fapt. Viata se întâmpla ca vrem sau nu, problemele si bucuriile apar la fiecare colt si nu avem control asupra lor. Control avem asupra felului în care le primim, acceptam, interpretam, învatam din ele.
Wicca se referea la faptul ca sunt în controlul propriei mele fiinte, al actiunilor mele (din care poate rezulta ceva pozitiv sau negativ), în controlul emotiilor si felului în care privesc ceea ce mi se întâmpla (ca pe o nenorocire sau o lectie) si ca – a doua idee – viata îmi va deschide usi tot timpul (prin coincidente, surprize) care îmi vor arata ce “drumuri” am la dispozitie pentru a ajunge acolo unde vreau.
Fiind o fire independenta, m-am educat sa nu astept nimic de la nimeni, sa apreciez încercarile celor din jur (nu neaparat reusitele), sa multumesc pentru fiecare gest frumos (si sa le înteleg pe cele mai putin placute), sa ma las surpinsa de fiecare actiune care se îndreapta catre mine, dar sa cer maximum de la mine. E un job destul de dificil sa ma multumesc, dar traiesc cu mine de 35 de ani si sunt ok (înca).
În urma cu trei saptamâni am fost pusa în fata unei rasturnari de situatie care m-a lasat masca. Simteam ca ma înnec, si cu cât “înotam” mai rapid, cu atât ma scufundam mai mult. Am fost nevoita sa ma opresc pentru o secunda si sa ma întreb cine are haturile carutei mele de fapt? Eu nu le mai aveam.
Trăiește momentul căci e prețios
Atunci am înteles ca e momentul sa las garda jos, sa încetez lupta asta disperata de a controla absolut tot, de a planifica fiecare miscare si actiune, si sa încep sa TRAIESC pur si simplu fiecare zi ca si când e un cadou de la cineva drag (chiar e!), mai mult, sa traiesc ca si când nici nu e viata mea, ca si când ma uit la un film.
Îmi amintesc citind un verset din Noul Testament (parca) în care se spunea “nu avea grija zilei de mâine, ca ea singura va avea grija de ea”. Initial mi-am zis “cum poate o carte sfânta sa îndemne la lene?” Mi-am dat seama ca nu era vorba de lene. Se referea la faptul ca pierdem timp pretios planificând ce vom face mâine, saptamâna viitoare, peste 3 ani, în 20 de ani – iar asta ne impiedica sa traim prezentul, sa traim acest “acum” pe care nu-l vom mai avea înapoi…
Lasă un răspuns