Pentru că practic orice exemplu aş lua, de orice acţiune sau reacţiune m-aş lega, observ cu stupuare că defapt este o realitate concretă contra realităţii teoretice. Deşi cuvintele ce descriu astfel de situaţii vorbesc prin înţeles, tocmai de partea teoretică, ele însăşi sunt uzitate practic, dar despre practic ele nu spun un adevăr.
O fi o teorie ce încerc eu să spun, nu ştiu, dar observ că este clară şi logică, ceea ce mă miră oarecum. Sau nu este?
Dacă un eveniment este acum spontan, se petrece instantaneu şi neprevăzut, pentru oricare observator, ce conştientizează evenimentul astfel, i se aplică relativitatea deoarece intră în joc capacitatea sa de a putea prevede un asemenea eveniment, de a şti ceva despre apariţia sa etc. Desigur totul porneşte de la faptul că există deja o sumedenie de evenimente care nu sunt spontane, nu sunt instantanee şi nu sunt de neprevăzut, ceea ce ne şi crează o percepţie asupra celor despre care încerc să vorbesc.
Să spunem că spontan am o recţie, desigur, voi susţine că a fost ceva neprevăzut, dar fie că mă implică pe mine cel de faţă sau pe mine cel din trecut, acel eveniment de mi-a cerut o reacţie spontană nu a apărut de nicăieri, poate doar eu nu am fost “atent” la semnele ce îl anunţau.
Cred că totul se rezumă la timp şi am senzaţia că această idee este atât de complexă încât cred că ştiinţa are de suferit dacă ar medita puţin la realitatea concretă pe care o defineşte. Practic, dacă luăm un experiment, putem sesiza că în fiecare clipă unică se întâmplă ceva spontan, instantaneu şi neprevăzut, desigur, doar o singură dată, căci observate şi notate toate amănuntele, se crează un context, pe care rezultatul final îl va înainta ori de câte ori va fi implicat ceva asemănător, cu un următor experiment.
Am putea spune că teoria evoluţionistă a pornit dar nu s-a concretizat, şi sincer nici o evoluţie nu cred că se va concretiza căci trecutul descoperit, înţeles, va avea mereu loc, atâta timp cât prezentul clipă de clipă devine un trecut. Ar spune unii că este posibil ca la un moment dat să ne apropiem mai mult de prezent în ceea ce înţelegem, descoperim, folosim; probabil, nu mă pronunţ concret, dar bine ar fi, totuşi!
Da, am înţeles mai clar acum, că viitorul este o sursă inepuizabilă de trecut. De nu am avea un viitor, ce am mai face noi acum referitor la trecut? Este, după câte îmi dau seama, un joc vicios, care şi pe mine mă îndeamnă să cred că totul se repetă chiar dacă nu s-a întâmplat încă (un prieten mă agasa cu această întrebare “nu cumva am mai discutat despre asta?” şi nu îl puteam înţelege).
Lasă un răspuns