Părinţii îşi pierd identitatea în relaţia cu copiii

Timp de citire estimat: 2 minute


Cum functioneaza si cum evolueaza relatia cu copiii

O să mă opresc asupra unui aspect pe care l-am observat zilele trecute, care se aplică în general mai în toate tipurile de relatii, nu doar în cele de tipul părinte-copil, ci şi în relatiile de tip iubit-iubită, soţ-soţie, prieten-prieten, etc. Am ales să dezvolt relația cu copiii pentru că mi se pare a fi cel mai preponderent.

Cum evoluează relația cu copiii?

identitate

Idenitatea noastră umană ne este dată de numele pe care îl primim la botez. Părinţii în general se “recomandă” copiilor cu apelativul de ”mama” sau “tata” şi cu diferite alte diminutive. Din punctul meu de vedere, în faţa copiilor, ei prezintă prin aceste apelative doar o latură a lor, o “funcţie” ca să o numesc aşa, şi nu întreaga identitate. Copiii pentru a se simţi însă în siguranţă şi în acelaşi timp independenţi, au nevoie  însă de această identitate pe care cei mai mulţi nu o consideră a fi importantă.

Mulţi probabil vor spune că este nepoliticos să le spui părinţilor pe nume, însă este o metodă de a te adresa întregei sale fiinţe, nu doar acelei părţi care este responsabilă de creştere unui copil. Comunicarea directă trece de filtrele minţii şi se adresează întregului – iar răspunsul este pe măsură – vine din acest “întreg”.

Consider că este important să ne adresăm celorlaţi folosindu-le numele  pentru a realiza o comunicare de la fiinţă la fiinţă, de la suflet la suflet, şi nu de la mamă la copil, de la copil la tată, de la soţ la soţie, de la prieten la prieten şi aşa mai departe.

Numele este identitatea noastră, este esenţa comunicării ce face apel la esenţa noastră divină. Primim un nume cu care ne identificăm pe tot parcursul vieţii şi care ne ajută să facem legătura cu identitatea noastră interioară. Respectul nu stă în aceste apelative, ci în felul în care ne “deschidem” în faţa celor cu care comunicăm!

Părinţi, soţi şi soţii, iubiţi şi iubite, prieteni, haideţi să ne arătăm celorlaţi în permanenţă cu această identitate care este numele de botez, fără să ne ascundem după nişte apelative care nu fac decât să ne hrănească egoul! Numele este important!


Acest articol a fost actualizat recent pe

de către

cu tematica

Despre autor

Avatar Jorjette C

Păreri și impresii:

8 răspunsuri la „Părinţii îşi pierd identitatea în relaţia cu copiii”

  1. Avatar Alexandrina si copilul Mihai de aproape 4 ani
    Alexandrina si copilul Mihai de aproape 4 ani

    AM fost cu copilul la un pediatru . Cand a auzit pediatrul ca acel copil imi spune pe nume, mi-a sugerat finut sa merg la psiholog eu, mama. Pentru ca acel copil nu-si va respecta mama in timpul vietii. Mi-a spus ca este total gresit cum l-am invatat. Nici nu m-a lasat sa explic de ce. Nu inteleg, ma voi duce la psiholog pentru ca sa pricep unde gresesc.

    1. Avatar Jorjette C
      Jorjette C

      Draga mea, acesta este sistemul, imbibat cu reguli peste reguli, dar nimeni nu stie cum e mai bine. Tu ca mama ar trebui sa stii ce e mai bine pentru copilul tau si sa nu lasi un pediatru sa-ti spuna ca ai o problema, doar pentru a merge la un psiholog, unde,trebuie sa platesti. Ceea ce am scris eu in acest articol este o viziune mai deschisa, mai nelimitativa, pe cand societatea incearca sa ne faca sa fim niste modele usor de manipulat.

      Cei drept e posibil sa gasesti si psihologi mai deschisi la minte, insa putini sunt aceia :). Psihologii sunt si ei oameni ca si noi.

      Eu consider ca nu gresesti nicaieri, ci esti mama, dar si prietena propriului copil, ceea ce pentru multi nu e chiar atat de firesc.Eu consider ca este foarte important sa-ti consideri copilul ca un egal si nu ca inferior pentru ca existenta lui e un schimb reciproc in viata ta. El invata de la tine, tu de la el, de ce sa ne consideram mai buni sau mai apti decat copiii nostrii, doar pentru ca suntem adulti?

      Iti sugerez sa-ti vezi mai departe de viata ta si sa-i lasi pe pediatri si psihologi in pace. Cel mai bine e sa nu ajungi la ei, decat daca e ceva grav. Nu stiu prea multe despre tine, insa e doar o sugestie 🙂

      Toate cele bune!

  2. E un lucru care se intampla de cand e lumea. De ce s-ar face exceptie in ziua de azi?

    1. Avatar Jorjette

      Ce părere ai despre idee? Adică mi-a venit aşa deodată şi am vrut să văd ce cred şi alţii…

  3. Avatar Alexandra
    Alexandra

    Cred ca daca nu le spui pe nume parintilor si le spui ‘mama’ si ‘tata’ intr un fel le recunosti suprematia fata de tine [ ideea ca tu esti copilul care asculta de mama si tata,pentru ca ei stiu tu nu,indiferent de varsta ta ] cand defapt ar trebui sa fie egalitate intre parinte si copil pentru a putea comunica.

    1. Avatar Jorjette

      Ai înţeles perfect ideea!!E un fel de relaţie ierarhică la nivel inconştient, relaţie ce presupune un fel de dependenţă faţă de părinţi, dependenţă pe care părinţii fără să-şi dea seama o “plantează”. O relaţie de egalitate din punctul meu de vedere aduce tuturor membrilor independenţă.

  4. Avatar Florin Morosan
    Florin Morosan

    Sincer nu cred că aş avea tupeul să le zic alor mei pe nume. În primul rând nu ar accepta ei şi în al doilea rând nu cred că m-aş putea obişnui eu să le zic pe nume după atâta timp… Nici nu prea aş fi de acord cu acest lucru.

    1. Avatar Jorjette

      Normal că nu ai avea tupeu pentru că majoritatea aşa am fost educaţi, că e lipsit de politeţe. Am întâlnit familii unde copiii îşi strigau părinţii pe nume şi am observat că relaţia lor este una de egalitate. Este o prejudecată destul de puternică pe care cred că puşini au reuşit să o depăşească. Nu spun că este rău să te adresezi cu mama sau tata, însă cam toţi copii cred că este rău să se adreseze folosind numele, ceea ce nu mi se pare foarte logic. Nici ai mei nu ar accepta acest lucru probabil, îsă eu o să accept acest lucru şi vreau să-mi învăţ copilul sau copiii să-mi spună pe nume. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *