Clănţănit mai mult sau mai puţin sinistru (e o chestiune de apreciere personală); atingeri misterioase; frânturi de conversaţie sau zarvă de mulţime; mirosuri pestilenţiale; obiecte care îşi iau zborul sau se deplasează sfidând legile gravitaţiei; ploi sau jeturi de pietre care cruţă persoane, dar sparg geamuri; instalaţii electrice care, fără un motiv aparent, cad brusc; zgomote de paşi, suspine, gemete inexplicabile; strigăte obscene sau cuvinte scatologice; combustii spontane de cărţi, tapete sau mobile; invective, insulte, imprecaţii…
Toate aceste manifestări sunt grupate sub termenul generic de mică bântuire, care se deosebeşte de bântuirea mare prin faptul că ea exclude apariţiile, stafiile, fantomele. Astfel vom admite, pentru a nu da decât acest exemplu, următoarele: “călătoria în timp” pe care au făcut-o Miss Moberley şi Miss Jourdain la Trianon ţine de marea bântuire, în timp ce rapufile şi poltergeist-urile ţin de mica bântuire.
Această terminologie are, din păcate, defectul de a raporta fenomenele sus-menţionate la un fond de credinţe, care postulează ca agent sau cauză fie figurile provenite din vechea demonologie creştină, amestecată cu animism păgân, fie toată adunătura intermundiului sau lumii de dincolo spiritiste.
Primul caz îl putem ilustra prin ceea ce se petrece la mănăstirea din Pietreicina: noaptea, gălăgie în celula părintelui Pio. Sfântul părinte din Ars (1786-1895) punea şi el pe seama Necuratului chinurile pe care le-a avut de suferit câţiva ani înaintea morţii sale. Abatele Alfred Monin a relatat despre cel mai spectaculos dintre ele în următorii termeni (mărturia este cu atât mai credibilă cu cât ea este făcută de cel în cauză):
“Ieşind foarte devreme ca să merg la biserică, am fost surprins în pragul uşii de un miros de pârlit atât de greu şi puternic că era să mă doboare […]. Am găsit întregul sat adunat în jurul casei parohiale […]. Am văzut prin poarta întredeschisă câţiva oameni trecând şi ducând cu ei nişte resturi pe jumătate arse.
Am intrat şi am mers direct în camera domnului Vianney, unde am găsit o mare dezordine şi urmele unui incendiu abia stins. Patul, baldachinul, perdelele şi ce mai era împrejur, câteva tablouri, care erau valoroase prin devoţiunea domnului preot, totul fusese ars. Focul se aprinsese în faţa raclei Sfintei Filomena şi, plecând de la acest punct, trasase de sus în jos o linie dreaptă şi de mare precizie geometrică, distrugând tot ce se afla dincoace de sfânta relicvă şi cruţând tot ce era dincolo de ea. Aşa cum se aprinsese fără niciun motiv, aşa s-a şi stins.”
E de mirare că mărturiile cele mai numeroase şi cele mai documentate sunt ale spiritiştilor? Doctrina lor reclamă acest tip de manifestări – marea “premieră”, aceea care s-a produs la Hydesville, în apropierea New Yorkului. La sfârşitul anului 1847, la surorile Fox, a dat primul impuls acestei mişcări…
Şi spiritele nu se exprimă doar prin lovituri în pereţi sau scârţâituri de mobile; ele deplasează obiecte, sparg veselă, nu se sinchisesc de uşile cele mai bine zăvorâte, fac să dispară bibelouri… Pagubele care le sunt imputate pot fi considerabile, mai ales când este vorba de spirite puţin evoluate pe scara fiinţelor (ele lovesc la întâmplare, dezordonat) sau nemulţumite, nefericite (de lipsa unei înmormântări cum se cuvine).
Din cauza unei pasiuni frânte, a unei afaceri criminale, a remuşcărilor care i-ar urmări, morţii ar reveni în locurile care le-au marcat destinul pământesc. De aici numeroase cărţi despre “casele bântuite”, “case care omoară”, “case ale cancerului”. Morţii şi-ar transmite memoria pereţilor; aceştia ar rămâne impregnaţi cu relele şi cu obsesiile pe care foştii ocupanţi le-au lăsat în urma lor.
Ei nu se plimbă aici “învăluiţi într-un linţoliu alb spectral” şi târând lanţuri… Când sunt vizualizate, arată Emest Bozzano -care a reţinut în Les Phenomenes de hantises (1920) 532 de cazuri de locuinţe bântuite -, “fantomele sunt îmbrăcate în costumele epocii în care au trăit. În general, morţii se prezintă atât de realist, încât ai putea să-i crezi vii; alteori, ei se arată distinct, dar transparenţi; în alte cazuri, ei nu sunt decât nişte umbre cu formă omenească.
Uneori, ei dispar într-o clipă ca un abur… ” LaVittel, în anii 60, s-a văzut chiar sânge care ieşea inexplicabil din pardoseala unei case unde fusese comis un omor cu câteva decenii în urmă… În lucrarea sa, publicată în anul morţii sale, Cesare Lombroso relatează vizita sa într-o casă a cărei pivniţă era bântuită:
“Sticlele, spune el, erau aşezate pe cinci rafturi. În mijlocul pivniţei se afla o masă. Am aprins şase lumânări şi le-am aşezat pe ea în ideea că fenomenul spiritualist va înceta la lumină mare. Dimpotrivă, am văzut trei sticle goale aflate în picioare pe pământ care înaintau, se roteau, ca învârtite de o mână; ele s-au spart în mii de bucăţi aproape de masă.
Pentru a vedea dacă nu e vorba de o glumă, am examinat, la lumina unei lumânări mai toate sticlele pline de pe rafturi; nu am găsit nici sârmă, nici sfoară, nici altceva care să explice mişcările. După câteva minute, două sticle, apoi patru şi apoi altele de pe a doua şi a treia etajeră au căzut: parcă pluteau ca şi cum ar fi fost frânate în căderea lor de cineva invizibil. De aceea, din cele opt sticle care au ajuns jos, două nu s-au spart.[…] O dată uşa închisă, s-a aşternut din nou liniştea.”
De acord sau nu cu doctrinarii spiritismului, dacă voiau să facă operă ştiinţifică, primii parapsihologi nu puteau raporta la cauze supranaturale aceste levitaţii de obiecte, zgomote, cazuri de “parapirogenie” (incendii care se declanşează fără să fie întrunite condiţiile fizice pentru aceasta) şi alte manifestări obiective tradiţional considerate “mici bântuiri”. Nu era suficient să constate eficienţa unei forţe necunoscute, aşa cum au făcut, de altfel – era ca şi cum ar fi explicat efectele unui somnifer prin virtutea sa dormitivă…
În absenţa oricărei cauzalităţi materiale, şi cum ceea ce nu era material nu putea să fie decât spiritual de la Descartes încoace, nu le-a mai rămas — ţinând cont de faptul că nu exista pentru ei ştiinţă decât ceea ce calchia după modelul fizicii de atunci, în cel mai bun caz după cel al termodinamicii – decât să postuleze existenţa unei energii luate din vastul şi nedeterminatul rezervor al “psihismului”.
<< Partea 2 >>
Lasă un răspuns