Mi-a fost dat să-i cunosc pe Călin şi Oana – doi oameni obişnuiţi – parte din societatea în care ne străduim să ne ducem existenţele. El căsătorit, ea singură. Drumurile lor se întâlnesc – din joaca cine ştie cărui zeu care nu ştia cum să-şi petreacă ziua aceea – şi se îndrăgostesc. Au o relaţie în care fiecare dintre ei pune tot ce are mai bun şi mai frumos, şi totul merge bine.
El se minte în fiecare zi că e fericit în viaţa de familie, dar n-ar ştii să răspundă de ce o ţine pe Oana în braţe atât de strâns, de ce o sărută atât de tandru, de ce o priveşte ca pe o comoară, de ce i se dăruieşte cu atâta pasiune, în loc să trăiască toate acestea alături de soţia lui…
Îi scrie: “Ştiu că mă iubeşti, simt asta în privirea ta, în mângâierea ta, în respiraţia ta. În tot ceea ce faci, se simte dragostea pe care mi-o porţi; am simţit asta de când am ieşit pentru prima dată împreună, şi sper din tot sufletul să mă ridic la nivelul aşteptărilor tale, pentru că nu aş putea să mi-o iert dacă te-aş dezamăgi”.
Ea îi răspunde :“În prezenţa ta mă simt întreagă, completă, e ca şi când eşti parte din mine. Uimitor să simt asta la nivelul la care se întâmplă…”.
Ea ştie că-l iubeşte şi n-o interesează normele societăţii sau gura lumii. Ar merge cu el până la capătul pământului. El, în schimb, ca să poată supravieţui aceloraşi norme, şi-a găsit alinarea în lucruri: şi-a făcut o casă mare, şi-a luat o maşină bună şi munceşte în fiecare zi până cade lat, să poată face bani mulţi.
Nu poate divorţa de soţie, deşi n-o iubeşte, pentru că părinţii, fraţii, cumnaţii, nepoţii, naşii, finii, colegii de muncă, vecinii etc. l-ar blama pentru faptul că şi-a găsit o femeie cu care să fie fericit. Fericirea nu contează, ci faţada pe care o afişează în faţa tuturor de atâţia ani. Nu realizează că de cate ori povesteşte ceva, spune “eu” nu “noi”, ceea ce demonstrează că deşi e căsătorit, se simte singur.
Din căsătoria lui n-au rezultat copii şi asta îl înnebuneşte. A vorbit cu soţia lui despre asta, însă ea s-a arătat dezinteresată de doctori şi analize. Cum el se fereşte în general de dialog, n-a mai deschis discuţia. Oana s-a oferit să devină purtătoarea copiilor lui. A urmat un moment plin de tristeţe, udat de lacrimi amare, însă decizia lui de a păstra faţada e mai importantă decât aceea de a fi fericit şi a avea ceea ce-şi doreşte cel mai mult pe lume.
Societatea ne învaţă că un bărbat bun înseamnă cineva care nu bea, nu fumează, nu umblă cu altele şi aduce banii acasă. Tot ea ne spune că o femeie care găteşte, spală rufe, are grijă de casa şi de copii, e o femeie bună. Dacă îndrăzneşti să divorţezi de un asemenea prototip, eşti pus la zid şi categorisit drept un (o) nenorocit(ă).
Cum rămâne cu fericirea noastră? Dacă omul de lângă noi are aceste calităţi, dar nu ne face fericiţi aşa cum ne-am dori, nu ne oferă ceea ce sufletul nostru are nevoie, ce crede societatea că trebuie să facem? Din păcate nu are norme setate pentru asta. Individul nu trebuie să iasă din normal, trebuie să rămână în relaţie de frică, de ruşine, de “gura lumii”. Cine sparge tiparul e văzut ca persoană non grata.
Din păcate relatiile de acest gen sunt multe, iar curajul de a ieşi din ele e limitat. Deşi femeile sunt văzute ca “sexul slab”, procentul divorţurilor intentate de ele e mai mare decât cel al bărbaţilor. Oare numai femeile sunt interesate în a fii cu adevărat fericite?
Sfârşitul acestei poveşti de dragoste e uşor de dedus. Călin n-a avut curajul să termine relaţia într-un mod corect, şi, pentru că are oroare de despărţiri, a ales să dispară din viaţa Oanei fără un cuvânt, reîntorcându-se la lucrurile cu care s-a înconjurat şi care îi dau senzaţia de fericire.
Cum “soarta” e crudă şi nemiloasă, drumurile lor se intersecteaza în continuare pe plan profesional, şi tot ce face e să ofteze de câte ori o vede pe cea care i s-a dăruit lui, încercând din răsputeri să alunge din minte orice amintire a lor, care i-ar trezi în minte ideea că e nefericit departe de ea. Daca îţi repeţi o minciună suficient de mult, ajungi să o percepi ca pe un adevăr.
Oana i-a respectat alegerea fără să se opună, fără să-l implore, fără să-i ceară explicaţii, în timp ce, în singurătatea casei ei, plânge în hohote, dorindu-şi să nu se fi născut vreodată, încercând să-şi provoace durere fizică a cărei intensitate să o întreacă pe cea emoţională, rememorând fiecare clipă petrecută cu el, analizând fiecare afirmaţie a lui, încercând din răsputeri să înţeleagă “de ce?”…
“De ce” le-a fost dat să se întâlnească, “de ce” le-a fost dat să se îndrăgostească, “de ce” le-a fost dat să se iubească atât de mult – dacă nu li s-a dat şi şansa de a rămâne împreună? Suferinţa ei va continua până când va apărea un alt “Călin” care să ştie exact ce-şi doreşte de la viaţă, de la o relaţie, şi e suficient de curajos să lupte pentru ea.
Lasă un răspuns