FLOURNOY, Theodore – „Născut la Geneva într-o veche familie calvinistă (el va rămâne toată viaţa un protestant practicant). Flournoy posedă o dublă formaţie, de medic şi de filozof (este specialist în Kant). În 1878-1879, urmează cursurile lui Wundt la Leipzig. Întors la Geneva, se interesează mai întâi de psihologia experimentală şi […], de asemenea, de fenomene spiritiste” (Introducerea de Marina Yaguells la reeditarea la Seuil a volumului Des îndes â la planete Mars, 1900). Totuşi, Flournoy nu aderă la dogmele spiritiste. Deşi medic şi psiholog, puţin a lipsit să nu-i revină paternitatea psihanalizei, dacă ar fi găsit înaintea lui Freud necesitatea curativă a contratransferului – el nu „medicalizează” nici nu „psihanalizează” comportamentele, şi manifestările psihismului ieşite din comun.
Antipsihiatru avânt la lettre (este unul din motivele pentru care suprarealiştii l-au stimat împreună cu Myers, atât de mult), este mai atent să asculte decât să prescrie, să se întrebe asupra acestui mod de a fi pe lume pe care-l constituie starea limită a conştiinţei decât să proscrie şi să-şi aroge dreptul de a vindeca prin violenţă sau chiar prin sugestie.
Această atitudine nerepresivă, nemoralizantă, i-a permis să strângă observaţii referitoare la Helene Smith, şi asta fără a decide înainte asupra sănătăţii ei mentale, cu toate că domnişoara prezenta trei personalităţi distincte. Generozitatea sa de om şi libertatea sa de spirit, care merge adesea până la autoironie, îl feresc, după cum îl şi împiedică, fără îndoială, să rivalizeze cu Freud şi să-şi atragă îmbătătoarea ambrozie a gloriei, devenind şef de şcoală.
Dar, în măsura în care el a pus accentul pe divizarea personalităţii în fenomene spiritoide, unde el a arătat, cum menţionează Robert Tocquet, „cum se elaborează «romanele subliminale» şi a dat o explicaţie verosimilă amintirilor din «vieţile anterioare»”, Theodore Flournoy a fost un bun psiholog şi un mare metapsihist.
„Totuşi, adaugă Robert Tocquet, Flournoy n-a manifestat întotdeauna o imparţialitate absolută în examinarea faptelor […]. El era a prioritar ostil oricărei interpretări ce presupunea intervenţia unei inteligenţe străine. Doar acest gând, spunea el, îi provoca o ilaritate nervoasă.” Incredulitate uşor de înţeles, vom conchide. Şi Robert Toquet citează o scrisoare inedită a lui Floumoy, în care acesta din urmă mărturiseşte „uşurarea de nedescris de a fi terminat-o cu domnişoara Smith, deoarece cu ea am avut necazuri şi în anii când am studiat-o, m-am experimentat în diplomaţie”.
Cazul Helenei Smith, unul dintre cele mai cunoscute în domeniul disocierii personalităţii, arată că Floumoy, departe de a fi spectatorul imperturbabil care se pretinde, a intervenit fără să vrea într-un proces pe care el ar fi trebuit să se mulţumească numai să-l observe.
Lasă un răspuns