…Pe locul anticului Babilon, deșertul e azi atotstăpânitor… Doar răzlețe fiare sălbatice care se pitesc de căldură în grotele și scorburile pământului, ici-colo, mici urme de vegetație sărăcăcioasă, chircită de sete și căldură, și rare pâlcuri de curmali. În acest dezolant peisaj, a cărui tristețe e întărită de falnicele amintiri ale trecutului, acum doar cocoloașe de lut măcinat de vreme, în vârful unei umflături a pustiului care marchează locul unde odinioară se aflau vestitul palat al lui Nabucodonosor și fundațiile acelei minunății a lumii antice, Grădinile suspendate, s-ar putea să mai existe și azi – cel puțin, cu niște ani buni în urmă, încă mai existau, dominând zarea, un secular athlet (tamarix orientalis). Pentru aceia dintre noi pentru care visul trecutului și, în aceeași măsură, visul viitorului sunt o superbă formă de a ne prelungi gândul dincolo de hotarele propriului timp, acest athlet ar putea fi ultima amintire a Paradisului…
Cu toate acestea, astfel de athleți probabil că, plantați fiind, puteau fi zăriți în aceste grădini despre care Diodor din Sicilia, preluând zisele lui Ctesias (ale cărui scrieri s-au risipit prin vremuri), ne spune că au fost construite de legendarul – și totuși realul rege Nabucodonosor, ca dovadă a nemăsuratei iubiri pe care o purta pentru una din soțiile sale (că avea mai multe), Amitis (sau Amuhea), fiica regelui Ciaxares al mediei, care tânjea după imaginile locurilor pitorești în care se născuse, ținuturi muntoase, cu vegetație bogata. Firește, greu de „adus” în câmpie astfel de peisaje, însă nimic imposibil pentru un prea puternic rege, atunci când a fost vorba de a ostoi – ca totdeauna, pe seama trudei robilor, vechi de cand lumea – tristețile inimii uneia dintre alesele sale… Cu toate că, probabil aceasta e originea adevărată a celebrelor Grădini suspendate, legendele consemnate de grecii antici susțineau că ele fuseseră construite de nu mai puțin legendara regină Semiramida. De aici și frecventa sintagmă „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, utilizată pentru a denumi această minune a lumii antice…
Înainte de a le descrie, poate că indicată o scurtă, dar utila, paranteză filologică: termenul „suspendat”, care însoțește permanent numele acestor grădini, a fost folosit de toți scriitorii greci și latini (Strabon, Ctesias, Diodor din Sicilia, Quintus Curtius Rufus, Philon din Bizant s.a.). În limba greacă veche cuvântul „kremastos”, iar în limba latina cuvântul „pensile” au o dublă semnificație: pe de o parte, un obiect, (construcție) care „atârnă”, iar pe de alta parte, o construcție înălțată, susținută pe coloane, stalpi sau arcade, un balcon sau terasa – în general, o construcție (obiect) susținută, într-un anume fel, la o înălțime oarecare. Aceasta din urma este adevarata semnificatie a termenului cu care a fost desemnata constructia din Babilon.
Grădinile Raiului
Cum arătau oare aceste grădini „suspendate” în vremurile când cei ce vedeau înălțându-se în mijlocul unei câmpii toropite de Soare o falnică pădure ce suia spre cer, amuțeau de uimire și admirație, crezând că au înaintea ochilor înseși grădinile zeilor Cerului?…
Același Diodor din Sicilia ne ajută să pricepem, descriindu-le. Potrivit afirmațiilor acestuia, ele erau alcătuite din terase etajate, dispuse în amfiteatru, după un plan pătrat, cu latura de circa 400 de picioare grecești (123 m). Terasele erau sprijinite de ziduri din piatră, de 22 picioare grosime (6,80 m), dispuse la o distanță de 10 picioare (3,08 m) unul de altul. Înălțimea totală, până la ultima terasă, era de 75 de picioare (23 m) – adică aproximativ înălțimea unui bloc de 9 etaje! Spațiul dintre zidurile de sprijin era acoperit cu bolți confecționate din lespezi de piatră de 16 picioare lungime (4,95 m), de secțiune pătrată, cu latura de 4 picioare (1,23 m), sprijinite de cele două ziduri alăturate. Lespezile erau acoperite cu un strat de trestie îmbibat cu asfalt. Peste acest strat, era așezat un dublu rând de cărămizi arse, consolidate cu mortar de ipsos. În sfârșit, peste cărămizi erau așezate foi de plumb. Toată această strădanie era menită să asigure o perfectă izolare hidrofugă, cum am spune noi azi.
Abia peste acest ultim strat izolator era depus un strat consistent de pământ, suficient de gros cât să îngăduie pătrunderea și fixarea rădăcinilor celor mai falnici arbori. Dacă e să-l credem pe istoricul latin Quintus Curtius Rufus (sec. I. d. Ch.) – și nu avem motive să ne îndoim de adevărul scrierilor sale, – aflăm că „așa de mare era vigoarea arborilor ce cresc pe acest sol artificial, încât ei au la bază pâna la 8 coți (aproape 4 m) în circumferința trunchiurilor, își înalță coroanele până la 50 de picioare (24 m) și sunt atât de bogați în roade ca și cum ar fi hrăniți de pământul de sub tălpile noastre. Cum se știe, timpul, în curgerea lui, macină încetul cu încetul lucrarea oamenilor și chiar a naturii. Aici, dimpotrivă, această construcție uriașă, apăsată din greu de rădăcinile atâtor arbori ce alcătuiesc o pădure atât de mare, durează, sfidând timpul, fără a fi știrbită de vreo stricăciune”… Deh, n-a fost sa fie așa, dupa cum ne dovedesc azi cocoașele de lut ale deșertului, poate și acum străjuit de secularul athlet singuratic…
În grosimea teraselor erau amenajate coridoare și odăi ce primeau lumina astfel încât toate galeriile și camerele unui nivel aveau drept unică priveliște grădina ce se înălța pe plafonul galeriilor și camerelor etajului inferior! Istoricul grec Arrian, devenit consul și administrator al provinciei romane Capadocia, în lucrarea sa de căpătâi „Expediția lui Alexandru”, afirma, preluând informația din jurnalul regal scris de Aristobul, că în a treia zi de febră Alexandru cel Mare a fost mutat într-una din camerele teraselor acestei grădini, unde se presupune ca ar fi și murit în ziua a 11-a de la declanșarea fierbințelilor, în anul 323 î.Ch…
Clima era, totuși, și pe atunci, destul de aridă încât să ridice problema irigării artificiale a grădinii. Rezolvarea a constituit-o sistemul de mașini hidraulice menite să urce apa Eufratului la înălțimea fiecărui nivel al grădinii. Atât Diodor, cât și Strabon afirmă că mașinile erau instalate în galeria ultimei terase superioare, apa fiind urcată prin interiorul uneia dintre coloanele de piatra care era scobita în interior sub forma de conducta. Sub radacinile copacilor erau croite o serie de canale care umezeau continuu pământul – o genială antică prefigurare a modernei metode de irigație „prin picurare” atât de utilizată azi în sistemele agricole din țările cu agricultură puternic dezvoltată științific și tehnologic, departe de plugul cu brăzdar de lemn, tras de vacă sau măgari… și toate „mașinăriile” funcționau ascunse cu abilitate, astfel încât nimeni nu le putea bănui, din exterior, prezența în urma săpăturilor arheologice efectuate, în partea de nord-est a palatului lui Nabucodonosor.
În anul 1903, a fost scoasă la iveala fundația construcției ce susținea Grădinile suspendate, fundație realizată aproape integral din piatră – un lucru de excepție pentru o civilizație în care lutul, cărămida nearsă (rareori arsă) erau principalul material de constructie! Piatra nu este întâlnită nici măcar la construcția zidurilor de apărare, a palatelor, a templelor… Este cu atât mai demn de admirație acest fapt, cu cât cariere de piatră nu se află în zona Babilonului decât la sute de… kilometri distanță și, mai mult decât atât, dacă o construcție era demolată, piatra era recuperată integral spre a fi refolosită la alte construcții! În sfârsit, o ultimă dovadă a existenței acestor grădini o oferă Robert Koldewey, cel ce a condus lucrările arheologice, în cartea sa „Săpăturile Babilonului”: el a descoperit „un puț care se deosebește de orice alt puț cunoscut în lumea antică și mai ales în Babilon: de fapt, este vorba despre trei puțuri alăturate, în serie, unul central, cu secțiune pătrată, între două cu secțiune ovală. Pentru această dispoziție nu izbutesc să găsesc o altă explicație decât existența unei mașini hidraulice (…) care dădea un flux continuu de apă…”
…Cât de trist, de-a dreptul tragic, este că, despre una din minunile care au încântat generații de fericiți care au putut-o admira, înălțată pentru nemurirea iubirii unui bărbat pentru o femeie, să nu ne rămână nici o imagine, nici o urmă în afara unor ruine, adânc ascunse în argila deșertului… Nici o urmă, decât poate acel stingher secular athlet, cine știe, un posibil urmaș al pădurii din văzduhul Babilonului, care, poate, nici el nu mai există în această clipă, când citiți aceste rânduri…
Lasă un răspuns