Bucuria de a trăi ~ Pedepsită căci zâmbesc

Lumea în care trăim, mai ales mediul profesional, a suferit o schimbare majoră. Un om fericit, zâmbitor şi glumeţ nu e văzut cu ochi buni. Firea mea optimistă şi voioasă îmi dă imboldul să umplu orice spaţiu cu bucurie, în folosul celor din jur, ori de câte ori mi se oferă ocazia, însă de câte ori unul din şefi observă această „boală”, ţine cu tot dinadinsul să o „vindece”. La mine nu merg trucurile astea, însă cei din jur cad pradă ca la un semn. Tot ceea ce încearcă aceşti oameni e să ne pedepsească pentru îndrăzneala de a zâmbi. Viaţa e destul de dificilă, există un suficient număr de neajunsuri care ne deprimă, astfel că momentele de veselie ar trebui văzute ca cel mai de preţ dar. Şi totuşi, cineva ne face tot timpul să ne simţim vinovaţi că le trăim. De ce?

Am colege care merg pe idea „am râs prea mult azi, sigur ne paşte ceva rău”. Când, în trecutul meu „glorios”, eram adepta aceleiaşi idei, chiar aveam parte de ceva rău care îmi strica toată ziua. Acum am schimbat modul de a privi lucrurile şi, uimitor sau nu, ziua mea curge la fel de frumos, uneori o ţin într-o veselie până merg la somn. Poate că de fapt e felul în care privim o întâmplare… Dacă am avut o zi proastă, de ce să nu ne lăsăm molipsiţi de bucuria celor care găsesc puterea să zâmbească, în loc să le facem şi lor ziua un iad cu temerile noastre? Citim atâtea cărţi şi articole despre pozitivitate, dar nu le aplicăm în viaţă. Tot timpul amânăm pe mâine, însă „mâine” ne loveşte sub centură cu ceva şi mai greu de dus şi atunci ne afundăm mai mult în negativitate: „mie nu-mi merge nimic bine” sau „orice ating se face scrum” sau „toate se termină în faţa mea”.

„O luptă-i viaţa, deci te luptă,
cu dragoste de ea, cu dor…
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.”
(Lupta vietii – George Coşbuc)

Coşbuc e favoritul meu, dar trebuie să recunosc faptul că a fost puţin cam dur în poezie. N-aş vrea să-i las „să moară” pe cei din jur, pentru că disperarea şi lipsa speranţei sunt cele mai groaznice simţiri, motiv pentru care, atâta vreme cât mă aflu in mijlocul oamenilor, încerc din răsputeri să strecor raze de bucurie în inimioarele lor înnegurate. Însă floarea mea nu poate aduce singură primavara; am nevoie şi de florile lor…

Îmi amintesc cum am ajuns eu la starea asta. Mi-am propus într-o zi să „schimb macazul” gândirii, până la urmă nu aveam ce să pierd, decât eventual o altă zi, dar, la situaţia mea de atunci, fiecare zi se termină într-un eşec oricum. Am ales ziua şi am început-o cu o carte de glume gasită prin casă. Când am ajuns la şcoală deja eram „îmbuibată” de râs. Colegii şi colegele păreau atraşi de mine ca de un magnet, şi au continuat să îşi povească întâmplările (care în mod normal le-am fi privit ca tragedii) ca pe nişte glume. Toate ziua aceea a luat o turnură fenomenală. Era ca şi când „roata nenorocirilor” care mă pedepsea că am zâmbit, îşi schimbase cursul şi se rotea în sens invers, aducând mai mult şi mai mult din ceea ce ofeream celor din jur.

Nu am să uit niciodată că la finele zilei când am ajuns în pătucul meu, am rămas cu privirea aţintită în tavan şi am revăzut ziua accea, mi-am reamintit glumele şi am adormit zâmbind. Acela a fost începutul meu de om, omul care a fost menit să existe dintotdeauna, omul care se află în armonie cu el însuşi şi cu tot ce-l înconjoară…. Da, a fost atât de simplu. Dacă as fi avut curajul să încerc mai demult, dacă n-aş fi pierdut vremea „suferind” pentru fiecare lucruşor şi văzând sfârşitul lumii la fiecare curbă a drumului, aş fi avut mai multe zile fericite în catastiful vieţii… Nu pot să renunţ la cea care sunt, pentru că n-aş mai putea să o văd pe mama râzând cu gura până la urechi când îi povestesc ce am facut la servici (sau pe unde mi-au umblat picioarele) într-un stil hazliu. Dacă aş fi fost cea din trecut, povesitirile mele ar fi îndurerat-o. Ar fi meritat ea asta?