Între secolul al XVII-lea se va desfăşura un proces – oarecum discret receptat în posteritate, dar destul de virulent atunci, un proces în planul ideilor şi doctrinelor în care Buzăul va avea, odată cu 3 decembrie 1691, un rol cu totul deosebit, excepţional prin gesturi, fapte şi oameni. Duşmanii seculari de la vest sesizând – rece şi mult mai repede decât cei de la răsărit – că românii au doi piloni de stabilitate, credinţa şi limba, vor încerca să-l erodeze, cu o rară subtilitate şi violenţă, pe cel ce reprezenta credinţa, ortodoxia. Alegerea nu se va fi făcut la întâmplare – de către membrii nivelului aulic transilvan, dar şi central-european – întrucât ortodoxia dădea, prin unitatea ei în arealul românesc, şi unitatea de limbă. Deşi relaţia era de reciprocitate, între credinţă şi limbă, în epocă atacul asupra limbii nu ar fi avut sorţi de izbândă.
Luând în considerare acţiunile celor din nivelul aulic de peste munţi, atât Matei Basarab (1632 – 1654), cât şi Vasile Lupu (1634 – 1653) vor relua tradiţia daniilor, deosebit de generoase, către Sf. Munte (Athos), dar şi către celelalte lavre ale ortodoxiei orientale din Ierusalim la Sinai şi până în Alexandria Egiptului. Totodată vor invita şi vor da azil la Curţile lor şi unui mare număr de cărturari străini, personalităţi de excepţie, vârfuri ale ortodoxiei răsăritene pentru a-i opune – prin prezenţă şi atitudini – acelor Glossa blasphemos şi a rămâne Ctema eis aei (Buni pentru veşnicie). Sosi-vor, astfel, un Dionisie Comnenul, viitorul secretar al lui Matei Basarab, cel care la 1671 va ajunge patriarh al Constantinopolului, Mitrofan Kritopulos, patriarhul Alexandrei, cel cu studii la Oxford şi care se va stinge la noi în 1639, Paisie, patriarhul Ierusalimului, Athanasie Patellaros, vieţuitor la mănăstirea „Sf. Nicole” de la Galaţi mai bine de un deceniu, Paisie Ligaridis cu temeinice studii în Cetatea Sfântă, la Vatican, Meletie Sirigul şi patriarhul arab Macarie, mitropolitul de Inău şi Lipova, Longhin Brancovici, ce va vieţui şi el la mănăstirea Comana, mitropolitul de Kratovo, Mihail, sau Gavril mitropolit de Peć şi mulţi alţii.
„ÎN ÎNTREAGA MEA ŢARĂ E FOAME ŞI SETE…”
La 30 iunie 1635, cu durere, Matei Basarab constata în prefaţa Molitvelnicului slavon: „Am văzut cum că în întreaga mea ţară e foame şi sete, nu însă de pâine şi apă, ci (…) de vădită hrană şi adăpare sufletească”, iar la porunca sa vor lua drumul Rusiei ieromonahii Meletie Macedoneanul şi Nectarie Pelagonianul. Aceştia vor aduce, de la marele cărturar român Petru Movilă, mitropolitul Kievului, „tiparniţă întreagă desăvârşită cu litere de cinci feluri, de asemenea şi tipograf iscusit dimpreună cu ea, anume Timotei Alexandrovici Verbiţki şi cu alţii”.
Drumul deschis de Matei Vodă va fi jalonat de o a doua tiparniţă munteană, în 1637, la Govora, urmată în 1643 de aceea de la Dealul, fiindcă: „Tiparul este bogăţia mai de preţ şi mai cinstită decât toate bogăţiile pământului”. Revitalizarea tiparului românesc s-a făcut cam în acelaşi timp în cele trei ţări româneşti, respectiv 1635, 1640 şi 1642, ţinându-se seama de tradiţii şi sesizându-se că el, tiparul, era o armă deosebit de importantă în afirmarea unităţii neamului. În prefaţa unui Antologhion, de la Câmpulung din 1643, Domnul ţării era deja numit „Voevod al ţărilor dacice”. Meletie Macedoneanul şi Ştefan din Orhida vor scoate, la 1640, faimoasa Pravilă de la Govora, primul Nomocanon al veacului al XVII-lea, prima încercare de introducere a unor norme unitare juridice pentru întreg spaţiul românesc.
Evanghelia cu învăţătură, tipărită de Coresi la Braşov în 1581, epuizându-se, încă de la apariţie, mitropolitul Ghenadie al Ardealului hotăra la 1641 să fie retipărită şi în acest scop se adresa omologului de la Târgovişte, Teofil, spre a-i trimite tipograf. Astfel se va tipări şi la Alba Iulia Evanghelie cu învăţătură, în prefaţa căreia Ghenadie va sublinia rolul jucat de „acest dascăl Dobre ce au venit din Ţara Românească de au făcut tipare aice în Ardeal”.
UDRIŞTE NĂSTUREL, VARLAAM ŞI PRIMUL CONGRES AL UNITĂŢII ROMÂNEŞTI (1644)
Încă de la 1642, prin Evanghelia învăţătoare, cei doi vor avertiza asupra pericolului ce ameninţa unitatea neamului prin continua şi deosebit de puternica propagandă calvină. Tipăritura vâlceană va circula intens în Bihor la Poienii de Sus, în Oradea la Cheşa, în Beneştii şi Budeştii Maramureşului, dar şi în Ţara Bârsei. Una dintre cele mai importante tipărituri – în ideea afirmării unităţii românilor – va apare în Moldova la 1643: Cartea românească de învăţătură sau Cazania lui Varlaam, monument de limbă ce se adresa la „toată seminţia românească”. Vodă Lupu va cheltui sume enorme pentru apariţia ei, sesizându-i importanţa în privinţa limbii şi mai ales impactul politic. Nicolae Iorga o va considera ca scrierea „de cea mai mare însemnătate în ceea ce priveşte graiul românesc”, iar Liviu Onu desprindea din Cazania lui Varlaam şi primele „pagini de proză artistică în limba română”.
Claritatea limbii a făcut din această carte una dintre cele mai rare valori bibliofile până în zilele noastre, ea circulând intens în Transilvania, Ţara Românească şi bineînţeles Moldova. Sosit în Ţara Românească în 1642, Varlaam se va întâlni, la Târgovişte, cu logofătul Udrişte Năsturel, cumnatul Domnului, şi cu mitropolitul Teofil, iar aspectele discuţiilor celor trei pot fi uşor sesizate prin acţiunile lor ulterioare. Udrişte Năsturel îi va înmâna, cu această ocazie, un exemplar din Catehismul calvinesc apărut în Ardeal la 1640, destinat expres de reformaţi românilor şi pe care Varlaam îl va găsi: „plin de otravă de moarte pentru credincioşii români”.
Profitând şi de împăcarea dintre cei doi domnitori, Varlaam va convoca la Iaşi, în 1644, în numele întregii suflări româneşti, un sobor al conducătorilor ecleziastici din cele două ţări surori, Moldova şi Ţara Românească, pentru a discuta Răspunsul său dat Catehismului calvinesc. Nu s-a ascuns, încă de la început, caracterul polemic al scrierii care se adresa, direct, „cătră creştinii din Ardeal – şi cu noi de un neam Români” deoarece a apăra limba şi neamul „este întâia datorie şi să nu se teamă de aceia ce ucid trupul că sufletul nu-l pot ucide”. Participanţii la acest prim congres al unităţii româneşti, de o importanţă covârşitoare – între care şi episcopul de Buzău, Ştefan (1637 – 1648) – au aprobat Răspunsul, manifestându-se dur şi categoric în apărarea credinţei, în păstrarea acesteia. Documentul dat publicităţii, în anul următor, în numele a două ţări româneşti a produs o puternică impresie asupra românilor transilvăneni dar şi asupra întregului neam.
„FACTA, NON VERBA!”
Eforturile lui Gh. Rakoczi I şi ale lui Rakoczi al II-lea sau cele ale lui Mihai Apaffy de a continua calvinizarea – mergând până şi la arestarea mitropoliţilor românilor, Ilie Jorest şi Sava Brancovici – se vor izbi, de acum înainte, de rezistenţa hotărâtă a ardelenilor. De peste Carpaţi, de la Buzău, le vor veni în ajutor şi „productele” tiparniţei domneşti aflată sub oblăduirea marelui episcop-cărturar Mitrofan (1691-1703). „Exilarea” ierarhului de către Domnitor la Buzău a avut şi rolul de a trimite, de urgenţă, carte în limba română în Ardeal, dar şi de a detensiona relatiile cu ierarhi greci aflaţi la Curtea brâncovenească, deosebit de virulenţi în promovarea curentului neoelin.
Activitatea de zi şi noapte a ierarhului buzoian – ctitor şi la monumentul de limbă de la 1688 – a fost prodigioasă, culminând cu faimoasele Minee din 1698 şi va fi continuată de Damaschin Gherbest-Voinescu (1703 – 1708). Acesta din urmă are meritul de a fi lăsat mână liberă xilografului Ursu Zugrav în a rupe canoanele de tradiţia bizantină şi de a aduce renascentismul în arta românească, umanizând vechile reprezentări hieratice tradiţionaliste.
Programele politice şi culturale de la graniţa celor două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi-au avut baza în zona buzoiană. Ea se va impune de acum înainte, mai mult decât în trecut, pe întreg arealul românesc ca centru de iradiere culturală. Nestematele tipografice şi de limbă buzoiene i-au ajutat enorm pe toţi românii acestei epoci, deoarece ele i-au sprijinit în a opune Occidentului ortodoxia, iar mai târziu Răsăritului limba, cu originile ei latine. De la politic spre cultural şi invers, Buzăul îşi va fi lăsat atunci, cât şi mai pe urmă, o amprentă pe care nici timpul şi nici oamenii nu o pot neglija sau, mai mult, ignora, deoarece aici s-a mers pe vechiul dicton strămoşesc – Facta, non verba! Atunci, în acele vrmuri de grea cumpănă, sub presiune iezuită, de la Buzău s-a ridicat sabia strălucitoare a românilor.
Lasă un răspuns