O analizã a raportului dintre psihanalizã şi tragedie nu poate ocoli problema raportului dintre sãnãtate şi boalã, acesta fiind decisiv în reconstrucţia celor douã domenii. În funcţie de ceea ce vizeazã fiecare autor prin aceşti termeni se va clarifica si mai mult problema cercetatã. Sãnãtatea şi boala nu sunt epuizate în domeniul medical, ci dimpotrivã, aceste concepte depãşesc cadrul îngust, clinic pentru a pune probleme ce vizeazã alcãtuirea omului deopotrivã fiinţã naturalã şi fiinţã culturalã.
La Nietzsche acest lucru este evident, el arãtându-se interesat de raportul dintre sãnãtate şi filosofie, aceasta din urmã nefiind decât o interpretare a trupului, înfãţişându-se în forma unor simptome. Sintagma „medic filozof” pe care Nietzsche o propune, legitimeazã conexiunile între cele douã domenii, cel medical si cel cultural, filozofic.
Pentru Freud, boala ca eşec al trecerii de la instinctele autarhice la imperativele societãţii (prezintã printre cauzele sale şi cele de ordin cultural) reprezintã o realitate indisolubilã între organic şi psihic, între corp, suflet şi spirit. În ambele cazuri sunt explicate presupoziţii a cãror valorizare diferitã va proiecta o luminã asupra raportului dintre concepţia psihanaliticã şi cea tragicã.
La Freud numele pentru boalã este nevroza înţeleasã drept „afecţiune psihogenã în care simptomele sunt expresia simbolicã a unul conflict psihic avându-şi rãdãcinile în istoria infantilã a subiectului şi realizând compromisuri între dorinţã şi apãrare”. (J. Laplanche şi J-B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei)
Dintr-o perspectivã mai apropiatã demersului nostru, Vasile Dem. Zamfirescu considerã nevroza drept o „perturbare funcţionalã a psihicului care apare la acei indivizi care eşueazã în încercarea de a trece de la naturã la culturã, cu alte cuvinte de la principiul plãcerii la principiul realitãţii nevroticii nu pot accepta pe deplin dorinţele principiului realitãţii – amânarea plãcerii sau chiar renunţarea la ea, cramponându-se de principiul plãcerii (satisfacere imediatã şi necondiţionatã) ce ar caracteriza starea de naturã.” (Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconştientului)
În cazul unei culturi represive faţã de instinctele omului, numãrul nevroticilor va creşte, aceasta fiind de altfel contextul din care s-a nãscut psihanaliza (reflex al severitãţii moralei victoriene). Freud va imputa culturii rolul sãu de cauzã în geneza nevrozelor şi va încerca prin psihanalizã sã direcţioneze dorinţele dizidente spre plãcerea mai moderatã din cadrul culturii; nu este posibilã o plãcere în afara culturii, aceasta împiedicând satisfacţia totalã (de tip narcisic).
Assoun considerã cã pentru Freud „nevroza este o raportare defectuoasã la lege şi la complexul paternal pe care cura are drept scop sã o reabiliteze” (P.-L. Assoun, Nietzsche şi Freud). Complexul paternal (implicit şi legea) reprezintã relaţia cu tatãl din cadrul complexului lui Oedip. Conţinutul acestuia este dat de dorinţele incestuoase faţã de mamã şi de cele agresive faţã de tatã, sfârşind cu ameninţarea cu castrarea venitã din partea tatãlui.
Odatã cu declinul complexului lui Oedip, copilul, renunţând la satisfacerea dorinţelor oedipiene interzise, îşi transformã investirea libidinalã a pãrinţilor în identificarea cu pãrinţii, interiorizând interdicţia. Astfel se naşte Supraeul ca moştenitor al complexului lui Oedip care va încorpora cerinţele fundamentale pentru existenţa culturalã a omului: interzicerea incestului şi a agresivitãţii; mai târziu va apãrea în calitate de sediu al normelor morale şi estetice.
Datã fiind importanţa Supraeului în calitate de precipitat al normelor morale şi estetice, pe bunã dreptate Assoun va considera concepţia lui Freud drept un model parental, în care relaţia principalã este a copilului cu tatãl, iar mai târziu a omului cu cultura. „Culpabilitatea originarã a omului decurge la Freud din angajamentul primitiv la Lege care se sprijinã simultan pe un aspect al Legii, cea a tatãlui” (P.-L. Assoun, Nietzsche şi Freud). Respectul legii (al tatãlui), imperativele culturii acestea sunt valorile lui Freud, omul sãnãtos fiind cel care reuşeşte sã şi le integreze.
Nevroza din plan clinic transferatã în normalitate, devine nefericire, preţul pe care-l plãteşte umanitatea pentru progresul cultural şi care impune o reprimare tot mai accentuatã a vieţii instinctuale. Asta pentru cã la Freud între sãnãtate şi boalã nu existã o graniţã rigidã, ci dimpotrivã, deosebirea dintre ele este una cantitativã, nu calitativã.
Visul, actul ratat şi cuvântul de spirit (opera de artã), activitãţi ale omului sãnãtos, sunt identice cu simptomul nevrotic, atât din punct de vedere al caracterului de perturbare a vieţii psihice, cât şi din punctul de vedere al aspectului structural – formaţiune de compromis între o activitate conştientã perturbatã şi o tendinţã inconştientã perturbatã. Sãnãtatea apare ca fiind în rnâinile Eului. Ca instanţã, Eul apare în individ mai târziu, dezvoltându-se din Sine, fiind într-o triplã relaţie de dependenţã (Sine, Supraeu, lume exterioarã) şi afirmându-se ca mediator. Sãnãtatea este apanajul oamenilor civilizaţi, a celor care au reuşit sã socializeze instinctele, Eul fiind cel care are ca scop aceastã prelucrare a demonicului, naturii.
Mai mult decât atât, Eul ajuns la maturitate este diferit faţã de începuturile sale. Astfel, dupã Vasile Dem. Zamfirescu, „«Eul matur» la Freud este asemeni «spiritului liber» la Nietzsche: ca instanţã şi control al vieţii psihice, Eul are începuturi modeste ca şi spiritul la Nietzsche: se naşte din Sine sub influenţa previziunilor exercitate de mediu; treptat eul capãtã o autonomie relativã faţã de Sine; maturitatea este atinsã abia când eul controleazã nu numai tendinţele instinctuale, ci şi Supraeul” (Vasile Dem. Zamfirescu, Între logica inimii şi logica minţii)
Este vorba aici de o autonomie funcţionalã şi nu geneticã. Totuşi, Eul freudian apare asemeni unui asediat: „creaturã sãrmanã supusã unei triple servituţi şi trãind sub ameninţarea unui triplu pericol: lumea exterioarã, libidoul sinelui şi severitatea Supraeului” (S. Freud, Dincolo de principiul plãcerii) Mai departe Freud devine mai plastic: „datã fiind aceastã poziţie intermediarã pe care Eul a ocupã între Sine şi realitate, el se lasã foarte frecvent pradã tentaţiei de a se arãta servil, oportunist, fals” (S. Freud, Dincolo de principiul plãcerii).
Traseul lui Freud de la boalã la sãnãtate este revelator. El pleacã de la boalã (experienţa clinicã) încercând sã alcãtuiascã o hartã a psihicului (mai târziu a întregii vieţi). Va ajunge inevitabil, la o viziune a normalului din punct de vedere al patologicului, ca rezultat al diferenţei doar cantitative dintre sãnãtate şi boalã. Assoun afirmã cã ideea de sãnãtate şi cea de boalã sunt categorii operatorii la Freud, ceea ce comportã obiectul cercetãrii fiind totalitatea proceselor psihice. Ar fi vorba de un discurs explicativ, spre deosebire de Nietzsche unde este vorba de un discurs axiologic.
Dupã pãrerea noastrã aceastã ipotezã acoperã perioada de pânã la formulãrile metapsihologice, ale aplicaţiilor psihanalizei în cercetarea fundamentelor culturii şi societãţii umane. Conceptul de „sãnãtate” rãmâne unul dobândit, înnãscutul fiind reprezentat de patologic. Depãşind clinicul spre sfera întregii substanţe vii, acesta a rãmas prezent, în mod implicit la nivelul presupoziţiilor, influenţând în mod decisiv prin propriile valorizãri (certitudinea lui Freud este datã de clinicã).
Între nevrozã (clinic) şi sãnãtate (normalitate) se gãseşte nefericirea cotidianã, angoasa, aceasta caracterizându-le deopotrivã pe amândouã. Clinicul este irelevant pentru Nietzsche. Din acest punct de vedere, boala scapã oricãrei obiectivãri (criterii); ea nu are un conţinut obiectiv ci este pur subiectivã, importantã fiind atitudinea faţã de aceasta. T. Mann, într-un eseu consacrat chiar lui Nietzsche, afirma: „boala ca stare este ceva pur formal, important e cu ce se îmbinã ea, ce conţinut capãtã ea; important e cine este bolnav” (T. Mann, Germania şi germanii).
În aceastã variantã boala nu mai poate fi luatã în sine, problema deplasându-se de la boalã la ideea despre boala. Nietzsche a afirmat în nenumãrate rânduri cã este bolnav, însã luându-se în propria lui mânã şi însãnãtoşindu-se singur, şi-a dat seama cã de fapt este sãnãtos: „pentru un om tipic sãnãtos, boala poate fi chiar un stimulent energic spre viaţã, spre mai multã viaţa.” (F. Nietzsche, Ecce homo) În acest caz însãnãtoşirea nu vizeazã o înlãturare a bolii (în sensul eliminãrii primejdiosului, patogenului, nocivului), ci tocmai o vecinãtate cu aceasta.
Nietzsche vorbeşte despre „marea sãnãtate” care este altceva decât sãnãtatea lui Freud. Aceasta, necesarã pentru constituirea tragediei, ar consta într-o sãnãtate pe care nu numai cã o stãpâneşti, ci pe care sã o fi cucerit şi sã o cucereşti în mod constant, pentru cã renunţã mereu la ea, pentru cã trebuie sã renunţe mereu la ea.” (F. Nietzsche, Ecce homo) „Marea sãnãtate” nu reprezintã o vindecare, o însãnãtoşire prin fuga de boalã, ci o disponibilitate a Supraomului spre totalitatea existenţei, spre contrarii înţelese drept „cel mai înalt mod de a fi al tuturor celor ce fiinţeazã” (n.n. aceasta este caracterizarea omului tragic).
Spre deosebire de omul freudian aflat în, cãutarea fericiri, ca lipsã a durerii şi a tensiunii contrariilor, omul tragic se împlineşte în contrarii fiind asemeni „arcului întins la maxim”. Pe de o parte avem extincţia, neantul, moartea, de cealaltã parte, creşterea, fiinţa, viaţa. „Marea sãnãtate” este Supraomul, expresie a Voinţei de putere, ca eternã reîntoarcere a identicului Eterna reîntoarcere exclude toate re-prezentãrile în afarã de propria reîntoarcere care este o prezentare etern prezentã. În continuarea celor de mai sus trebuie interpretatã afirmaţia categoricã a lui Nietzsche.
„Starea de boalã este o categorie a resentimentului însuşi.” (F. Nietzsche, Ecce homo) Resentimentul, ca orientare necesarã spre exterior în loc de îndreptare spre sine este prin esenţã o reacţie care pentru a se manifesta are nevoie de stimuli. Ca re-acţiuni, reprezentãri, toate sentimentele morale, religioase ca culpabilitatea, conştiinţa încãrcatã, toate categoriile psihopatologice etice şi religioase sunt arse de focul devenirii, al jocului pe care Zeul-copil îl joacã cu sine.
Assoun afirmã cã Nietzsche are în vedere un model maternal, al unei inocenţe primitive, spre deosebire de modelul paternal al lui Freud. La Nietzsche lipseşte orice teorie a Supraeului, ca instanţã endogenã prin care se realizeazã supunerea faţã de tatã: „nu se cunosc în final decât douã stadii: cel al dorinţei vieţii pure (sãnãtate), indiferenţa legii şi semnificaţiei sale, culpabilitatea şi cel al voinţei infectate.” (P.-L. Assoun, Nietzsche et Freud)
În lipsa Supraeului, marea sãnãtate se va exprima în forma unui narcisism total, ce numeşte dominaţia absolutã a principiului plãcerii, ca satisfacţie infinitã. Aristocratismul moralei nietzscheene, formã a referinţei continue la sine îşi are rãdãcinile în aceastã formã a narcisismului ce prelungeşte inocenţa copilului. Virtutea Supraomului este aptitudinea venerãrii ca „amestec complex şi subtil de respect şi dispreţ dincolo de moralitatea conformistã şi a voinţei de neant.” (P.-L. Assoun, Nietzsche et Freud)
Traseul lui Nietzsche este invers celui al lui Freud, plecând de la „marea sãnãtate” spre boalã. Numele pentru „boalã” este morala şi forma sa istoricã nihilismul. Respectul de sine ca inocenţa copilului, înţelepciunea naturii (dionisiacã) sunt valorile lui Nietzsche care, spre deosebire de Freud, valorizeazã celãlalt pol al opoziţiei naturã-culturã. Boala la Nietzsche are drept cauzã ceea ce el numeşte „interiorizarea omului” – instinctele nu se mai descarcã spre exterior ci se orienteazã spre interior: „cea mai neliniştitoare maladie de care omul nu s-a mai lecuit pânã în zilele noastre: boala de omul în sine a omului.
O consecinţã a violentei sale despãrţiri de trecutul animalic, a saltului şi totodatã a prãbuşirii sale în situaţii şi condiţii noi de existenţã, o declaraţie de rãzboi împotriva vechilor instincte pe care îşi întemeiase pânã atunci forţa, bucuria şi natura sa ameninţãtoare.” (F. Nietzsche, Despre genealogia moralei) Aceastã interiorizare a instinctelor sub forma unei conştiinţe încãrcate, generând sentimente de culpabilitate, exercitã puternice reprimãri, introducând neantul şi moartea. Legea moralã în acest caz este mortalã pentru viaţã.
Dacã la Freud asistãrn la relativizarea opoziţiei dintre sãnãtate şi boalã prin afirmarea continuitãţii dintre cele douã, la Nietzsche avem de-a face cu o aceeaşi relativizare însã în cu totul alt sens. Freud avea nevoie de aceastã ipotezã pentru a putea explica procesele psihice în totalitate, pe când Nietzsche investeşte axiologic relaţia, aceasta având o funcţie valorizantã, între ele existând o diferenţã calitativã. Mai mult decât atât, polii acestei relatii, chiar în aceastã variantã a diferenţei calitative, îşi pierd orice substrat, substanţa.
Domeniul clinic nu mai are nici o relevanţã pentru Supraom, „medical-patologicul fiind una din laturile adevãrului” (T. Mann, Germania şi germanii) Aceastã ipotezã survine în continuarea celei care considerã cã lumea este alcãtuitã dintr-o luptã de interpretãri, lipsitã fiind de orice punct fix, ca substrat la care s-ar reduce lucrurile. Boalã şi sãnãtate, ca entitãţi clinice sunt irelevante într-un discurs în care accentul cade pe mobilitatea devenirii în care orice repaus, ca formã în care cunoaşterea îşi este suficientã (în sine) este considerat ca o anchilozare, slãbire a vieţii.
Asemeni Supraomului, încarnarea devenirii ca o continuã depãşire de sine în care subiectul bovarizeazã perpetuu dupã cum ar spune Gaulthier, boala şi sãnãtatea nu au o realitate proprie, ele fiind reduse la un principiu superior, Voinţa de putere. Boala este chiar o încercare pentru omul tragic în sensul cã orice obstacol acţioneazã ca un stimulent, ca o motivaţie în plus a vieţii, forţând depãşirea în forma viziunii de sus în jos: „ce nu îl nimiceşte îl face mai puternic.” (F. Nietzsche, Ecce homo) A reduce atât boala cât şi sãnãtatea la Voinţa de putere, înseamnã a le lipsi de orice criteriu, subiectivizându-le pânã la a le face o problemã strict individualã, orice încercare de generalizare, fiind respinsã din principiu.
Acest lucru se reflectã şi in planul medicaţiei nietzscheene, dieteticã instinctualã a acesteia fiind cuprinsã tocmai din lucruri atât de generale încât problema în sine este ignoratã; vor fi valorizate lucrurile mãrunte: nutriţia, locul şederii, clima, distracţia, întreaga cazuisticã a egoismului. A pune boala şi însãnãtoşirea pe baza climei, nutriţiei, înseamnã pe de o parte negarea oricãrui remediu prescris (Nietzsche le ironizeazã propunând reţete a cãror generalitate face imposibilã aproape orice individualizare, particularizare) şi pe de altã parte este negatã apariţia unui al treilea termen – medicul – care ar reprezenta o intruziune între subiect şi lume.
lmposibilitatea medicaţiei şi a medicului ca mediator, reprezintã consecinţa modelului maternal al filosofiei nietzscheene în care lipseşte Supraeul ca instanţã ce intervine în calitate de cenzor în destinul instinctelor. La Nietzsche avem de-a face cu o autoterapie, subiectul fiind propriul sãu medic, fiind plasat fãrã nici o mediere în faţa instinctelor sale. Autoterapia nietzscheeanã va semãna cu întreaga sa filosofie, fiind lipsitã de sistematicitate, de o oarecare strategie deliberatã, validitatea metodei fiind mai degrabã decisã de hazard sau de noroc (este în mâna Zeului jucãtor).
Faţã de Nietzsche unde existã doi termeni, subiectul şi instinctele, la Freud vor fi trei termeni, cel de-al treilea în persoana analistului, reflexul tatãlui al cãrui rol va fi cel de socializare a instinctelor; intervenţia sa fiind cea a unui educator, având drept scop recivilizarea subiectului. Analistul avea rolul „de a creşte ordinea dorinţelor şi a culturii, reprezentând procesul civilizator avansat, irnpunând exigenţa vindecãrii pânã la prescrierea unei abstinenţe salutare” (P.-L. Assoun, Nietzsche et Freud)
Afirmaţia apropiatului sãu Oscar Pfister dupã care analistul este asemenea unui „pãstor de suflete secular” tradusã în limbaj nietzschean ar duce la identificarea psihanalistului cu preotul ascetic. Acest intrus, tatã introiectat care se opune satisfacţiei narcisice, reprezintã o revoltã contra vieţii, vãzând o coborâre a acesteia la stadiile morbide, autootrãvitoare ale sufletului. Supremaţia Thanatosului la nivel metapsihologic se regãseşte la acest nivel în dominaţia exercitatã de preotul ascetic devenit psihanalist, ale cãrui valori îi reprezintã moralitatea, idealitatea.
Din punctul de vedere al lui Nietzsche, acestea reprezintã falsificãri ale existenţei, narcotice necesare suferindului pentru a-i stabiliza (domestici) fiinţa: „omul vrea mai degrabã nimicul decât sã nu vrea” (F. Nietzsche, Despre genealogia moralei) Concepţia lui Nietzsche este ireductibilã la un al treilea termen, voinţa de vindecare izvorând din instinct, ca expresie a Voinţei de putere.
Este exclus din aceastã schemã tocmai vindecãtorul, ca legãturã dintre sãnãtate şi boalã, nefiind de datoria celor sãnãtoşi sã-i îngrijeascã şi sã-i vindece pe cei bolnavi: „pentru aceasta trebuie în primul rând ca cei sãnãtoşi sã rãmânã despãrţiţi de cei bolnavi, feriţi de priveliştea celor bolnavi, pentru ca nu cumva sã se confunde cu bolnavii;… superiorul nu trebuie sã se coboare la rolul de unealtã a inferiorului, patosul distanţãrii trebuie sã menţinã în veci şi rolurile despãrţite”. (F. Nietzsche, Despre genealogia moralei)
Concepţia lui Nietzsche pune accentul pe instinct (expresie a Voinţei de putere) ca forţã suficientã pentru vindecare; ceea ce face imposibil orice criteriu, medicaţie sau intervenţie a unui al treilea. În lumea Voinţei de putere eşti covârşit de sãnãtate (marea sãnãtate) ca formã a puterii ce-ţi îngãduie s-o risipeşti, dãruind-o fãrã a o epuiza. „Eşti sãnãtos sau nu eşti deloc” sunã sentinţa lui Nietzsche pentru care orice formã de compromis, orice mediere fiind lipsitã de valoare.
Assoun considera cã Nietzsche are o concepţie organicistã despre pulsiune: aceasta este în sine organicã, fiind indiferentã la elaborãrile psihicului, acesta având rol de suprastructurã. Spre deosebire de Nietzsche, Freud va avea o concepţie psihologistã a pulsiunii (instinct); ea nu se reduce la un reflex psihic, psihicul având o importanţã mai mare (în calitate de precipitat al reprezentanţilor psihici ai pulsiunilor) accentul cãzând pe ideea de reprezentare psihicã şi de travaliu al psihicului.
Freud pune accentul pe reprezentativitatea instinctelor (nivelul psihic), psihicul având o importanţã mult mai mare decât la Nietzsche; importante vor fi sensurile pe care le dobândesc în psihic instinctele ceea ce face posibilã analiza şi, în ultimã instanţã, ştiinţa terapeuticã; aceasta apare în calitate de „logicã asociativã reprezentãrilor psihice ce dau posibilitate cunoaşterii indirecte dar obiective a pulsiunilor.” (P.-L. Assoun, Nietzsche et Freud) La Nietzsche nu poate fi vorba de o ştiinţã a psihicului, acesta nefiind decât un reflex al instinctelor lipsit de autonomie; va fi vorba de „hermeneuticã a moralitãţii” în cadrul cãreia faptele morale vor fi interpretate în funcţie de anumite dispoziţii fiziologice ale corpului.
În concluzie, „sãnãtatea” la Freud şi „marea sãnãtate” la Nietzsche sunt diferite, la limitã ele pãrând chiar opuse. Conceptul de „sãnãtate” vizeazã starea de normalitate (produs al convenţiei dintre majoritari) urmãrind civilizarea, integrarea, adaptarea subiectului într-o culturã dominatã de imperativele morale ale tatãlui. La Freud clinicul este pus în slujba moralei, fapt relevat şi de critica efectuatã de Herbert Marcuse conformismului freudian. „Marea sãnãtate” vizeazã înţelepciunea tragicului, ca recunoaştere a realitãţii devenirii, urmãrind depãşirea normalitãţii în forma moralei şi a cotidianului. Dacã concepţia lui Freud este una pe orizontalã, cea a lui Nietzsche este una pe verticalã.
Lasă un răspuns