Cuvântul criptomnezia desemnează, la Emile Boirac, memoria preconştientă, dacă nu subconştientă. Or, se pare că multe fapte pot fi explicate prin această memorie ascunsă într-un anume fel. Parapsihologii au emis foarte devreme ipoteza conform căreia ceea ce noi considerăm greşit ca o conştiinţă nouă, o idee originală o avem din amintire, dar dintr-o amintire multă vreme uitată, ascunsă, şi care nu se declară ca atare conştiinţei, astfel încât am fi păcăliţi, chiar primii, de această resurgentă.
Metapsihiştii marii epoci, de acord în această privinţă cu Theodore Flournoy, împărtăşeau părerea că nu există persoană care să fie scutită de „un lapsus de memorie, referitor nu la însuşi conţinutul mnesic, pentru că exact conţinutul revine cu o exactitate uneori dezolantă şi trădătoare, ci la asociaţiile lui locale şi temporale (sau la caracterul lui de deja văzut) care l-ar fi făcut recunoscut drept ce este şi ar fi împiedicat subiectul să se laude în mod inocent”.
Trebuie să insistăm asupra faptului că aici Gustave Geley îl citează pe Flournoy fără să apeleze la supranormal? Or, la sfârşitul secolului al XIX-lea, hipnoza şi stările conexe favorizau, după chiar părerea observatorilor, revivescenţa acestui gen de amintiri.
„Dacă subiectul este raportat, spontan sau prin sugestie, la o epocă îndepărtată a vieţii sale, toate amintirile uitate reapar, declara chiar Gustave Geley în De l’inconstient au constient (Alean, 1919); şi psihismul manifestat este exact cel pe care subiectul îl avea la această vârstă. Experienţele lui Paul Janet şi cele ale lui Rochas asupra regresiunii memoriei au pus în evidenţă acest fapt.”
Cum în cura psihanalitică transferul este condiţia constituirii unei repetări a trăirilor infantile, se înţelege de la sine că Freud şi discipolii săi se vor găsi şi ei în faţa unor subiecţi care ştiu sau care au ştiut lucruri – limbi străine, bunăoară (caz de xenoglosie) – pe care ei au crezut întotdeauna că le ignoră şi care fuseseră de fapt obiectul refulării…
După lucrările lui I. Feijoo, care au arătat că fetusul percepe în uter anumite sunete, sunt oameni care admit ipoteza reminiscenţelor din viaţa prenatală, chiar embrionară: în La Nuit uterine (Stock 1981) – Alfred Tomatis prezintă cazul—îndoielnic — al unei fetiţe în vârstă de patru ani care înţelegea engleza pentru că mama sa ar fi locuit în Marea Britanie în primele trei luni de sarcină… Fără a ajunge atât de departe, este dovedit experimental că nou-născutul „recunoaşte” vocea mamei sale şi o distinge de ale celorlalte femei, fapt aflat de telespectatorii francezi care au urmărit prima parte din Le bebe est un personne.
„Cercetarea vieţii prenatale — se putea citi în Telerama, sub pana lui Bernard Heitz – ne rezervă multe surprize. Nu numai că fetusul aude, dar acest lucru, conform anumitor experienţe recente (mai ales din Statele Unite), poate marca viaţa sa viitoare. Se pare că un copil îşi aminteşte de viaţa sa prenatală, după cum poate să probeze doctorul Titran din Roubaix prin intermediul unui caz concludent: tânărul Alexandru şi-ar fi pierdut fratele geamăn în uterul mamei, fără ca aceasta să-şi dea seama.”
Această trăire afectivă este diferită de procesul intelectual pe care îl pretinde, de exemplu – pentru a ne mărgini la cazul dat de Tomatis – învăţarea unei limbi, care implică o maturitate oricum inexistentă la fetus.
Lasă un răspuns