Fundată pe analogie, pe ideea de corespondenţă între fiinţa umană şi Univers, fîziognomonia, pe care ghicitorii o folosesc sau o foloseau (fiindcă practica s-a rărit) cu titluri diferite, se întemeiază pe acest postulat: partea este replica exactă a totului, „punerea ei în genune”; neputând fi conceput în afara mediului, său cosmic, omul va fi studiat în relaţie cu acesta din urmă. După cum arată gravurile în lemn care ornează la fel de bine Compos et kalendrier des bergers (Paris, 1499), Martyrologium der Heigen (Strasbourg, 1484), precum şi Ultruisque Cosmi Historia (Oppenheim, 1619) a lui Robert Fludd, fiinţa umană este inserată într-o reţea de corespondenţe care leagă organele, viscerele, membrele cu semnele zodiacului, cu planetele, culorile, piatră, metal etc. înglobat în Univers, corpul omenesc este el însuşi, punct cu punct, comparabil cu o păpuşă care intră în altă păpuşă; el repetă macrocosmosul şi se repetă în fiecare din părţile sale, care ascultă toate de acelaşi principiu al analogiei. El îl repetă şi se repetă după modalităţile şi determinările sale specifice, pe care individul le datorează situaţiei sale în Cosmos.
Şi această situaţie unică sau cel puţin particulară (pentru că nu există doi indivizi – fie ei şi gemeni – care să se fi născut în aceeaşi secundă şi în exact acelaşi loc) face ca Omul să aibă temperamentul său, complexiunea, înclinaţiile sale morale, calităţile fizice şi intelectuale… Ideea după care corpul omenesc în întregul său se repetă în fiecare din părţile sale (şi după care nu se poate disocia sufletul de chip, psyche de soma, percepute ca fiind ceva indivizibil), această idee face deci firesc posibilă lectura pe una din părţile corpului a inscripţiilor pe care persoana globală le-a primit din macrocosmos. E adevărat, numai în teorie. Căci ghicitorii aleg cel mat adesea mâna sau faţa, considerate cele mai expresive. Şi aceasta chiar dacă unii găsesc în pavilionul urechii (auriculoterapie), în iris (iridologie), în distribuţia negilor pe epidermă indiciile simptomatice sau caracteriale care îi informează asupra complexiunii clienţilor lor şi asupra potenţialităţilor personalităţii lor.
Concepţia despre lume, care subîntinde fiziognomonia, presupune că ansamblul de lucruri vizibile şi invizibile, materiale şi spirituale este reductibil la unitate. Astfel spus, ea este hotărât antidualistă sau monistă. Printre părinţii fondatori ai fiziognomoniei îi găsim pe Cardan, bineînţeles, dar şi alte personaje aproape la fel de pitoreşti. Astfel, Giambattista Della Porta (1535-1615) a fost, ca şi Jerome Cardan, contemporanul şi compatriotul său, un spirit aproape universal. Lucrarea sa cea mai cunoscută, Magiae naturalis sive Miraculis rerum naturarium (1558 şi 1615), este un prodigios amestec de speculaţii hazardate, de reţete empirice („Cum poţi avea un ten de trandafir” etc.) şi de observaţii ştiinţifice precise. El a scris o De humana physiognomonia (1586). Le datorăm lui Barthelemy Cocles o Physiognomonia (Strasbourg, 1533), lui Johann ab Indagine o Chiromania physiognomonia periaxiomata defaciebus signorum (Argentorati, 1534) şi bunului preot Jean, Belot Oeuvres contenant la chiromence, physionomie… (Rouen, 1640).
Pentru aceşti oameni este clar că fiziognomonia nu se reduce la faţă. Va trebui să-l aşteptăm pe Johann Kaspar Lavater (1741-1778), teolog şi poet elveţian de limbă germană, care va centra fiziognomonia asupra chipului (Physiognomonische Fragmente, 1775-1828). Dovadă este faptul că el a fost un neobosit apărător al lui Gali şi al frenologiei. Puţinii fiziognomonişti de azi îl mai citesc pe Lavater? Sistemul său a avut la vremea sa şi pentru multe decenii o carieră comparabilă cu aceea pe care a cunoscut-o, în secolul XX, psihanaliza. (El a exercitat o influenţă considerabilă asupra unui scriitor ca Balzac, ale cărui portrete n-au nimic gratuit.) Când ghicitorii apelează la el, o fac numai sporadic şi pentru a-şi confrunta impresiile şi nu pentru a descoperi vreo regulă infailibilă care să-i ghideze. De la , Lavater ei reţin, desigur, tipologia fizionomiilor animale, aplicate la chipul uman (tipul „leu”, tipul „pasăre de pradă” etc), precum şi sistemul ternar clasic care împarte chipul în trei zone: etajul inferior, cel ce merge din vârful bărbiei spre nări, este cel al instinctului; etajul mediu (de la nări la sprâncene) e cel al vieţii afective; etajul superior (fruntea) – cel al intelectualităţii…
Plecând de la această schemă simplificată total, se înţelege de la sine că putem s-o rafinăm: „De aici vin toate indicaţiile privind dominantele şi insuficienţele caracterului. Câteva chei complementare ajută la interpretare; în special valoarea proprie a fiecărei părţi (nările traduc aspiraţia la contact cu viaţa, sprâncenele – defensiva instinctivă a planului gândirii etc.) precum şi noţiunile globale: lăţimea corespunde cantitativului, iar înălţimea, calitativului. […] Bine mânuit, adaugă Marianne Verneuil, acest sistem este suplu şi foarte valabil.” Pe scurt, intuiţia este cea care joacă rolul cel mai important.
Lasă un răspuns