Termen creat de chirurgul britanic James Braid în 1845 după grecescul hypnos, „somn”. Hipnoza seamănă cu somnul, dar ea este caracterizată printr-o sugestibilitate exacerbată produsă de hipnotizator. După versiunea canonică, hipnoza sau somnul provocat ar comporta trei faze:
1. Somnolenţa, numită greşit letargie, te face să crezi că subiectul vrea să doarmă şi că nu va putea executa gesturile şi mişcările pe care hipnotizatorul i le declară suprimate.
2. Hipotaxia seamănă cu somnul natural, dar subiectul, adesea în stare cataleptică, păstrează poziţia care i se cere.
3. Automatismul sau somnambulismul hipnotic se caracterizează prin faptul că sunt inhibate toate reacţiile senzoriale şi motrice în timp ce predomină amnezia şi că ar fi posibilă realizarea sugestivă posthipnotică (executarea unui ordin după trezire).
Cu Charcot, al cărui prestigiu n-ar fi fost egalat decât de Jacques Lacan în ultimii săi 20 de ani de viaţă, hipnotismul devine modă. Oamenii erau adormiţi şi făcuţi să-şi amintească evenimente pe care n-ar fi putut să şi le amintească în stare de veghe.
Hipnoza favoriza, sau cel puţin aşa s-a crezut, telepatia, clarviziunea, fenomenele fizice ale mediumnităţii. Însoţită de sugestii – uneori la distanţă – ea se dovedea un mijloc, dacă nu o metodă terapeutică. Datorită ei, percepţiile se rafinează la persoane (ce paradox!) totuşi „adormite”…
Emile Boirac (1851-1917), rector al Academiei din Dijon şi autor al unui Traite de philosophie pe care l-au „tocit” generaţii de studenţi, declara: „Ştiinţa fenomenelor hipnoide trebuie să fie considerată drept condiţia prealabilă a studiului fenomenelor magnetoide; şi una şi cealaltă trebuie să fie duse destul de departe înainte să fie posibilă abordarea cu vreo speranţă de succes a explorării ştiinţifice a fenomenelor spiritoide.” El schiţa astfel un întreg program, care, de altfel, n-a fost urmat întocmai, dar care arată cât de mult, în concepţia savanţilor epocii, hipnoza şi paranormalul mergeau firesc împreună.
Era, de asemenea, marea epocă a sugestiei şi a istoriei, în care s-a iscat o dispută între şcoala de la Salpetriere (al cărei şef necontestat era Charcot) şi şcoala de la Nancy, cu Bemheim. Pentru acesta din urmă, faptul de a fi sau nu nevropat nu avea importanţă în ce priveşte uşurinţa cu care cineva putea fi hipnotizat. Salpetriere susţinea, dimpotrivă, că isteria predispune la starea hipnotică, şi deci, după părerea parapsihologilor şi metapsihiştilor, la fenomene paranormale; producerea acestora de către un medium este însoţită, se presupunea în epocă, de transă, de somnambulism sau de stări isteroepileptice.
Încă din 1874, Wiliiam Crookes observase bine acest fapt la D.D. Home, tot aşa cum Dr. Grasset, în 1907, o făcuse la Eusapia Paladino.Tehnicile de hipnotism au variat mult după vreme şi după hipnotizori:
1. Operatorul poate să ceară pacientului să-şi fixeze privirea într-a sa (fascinaţie) sau asupra unui obiect strălucitor (metodă iniţiată de Braid în 1841);
2. Poate să exercite o uşoară apăsare asupra globilor oculari, cerându-i pacientului să facă mişcări respiratorii profunde;
3. Poate să creeze un „climat deosebit” de tipul celor întâlnite în sofrologie;
4. Poate, precum abatele Faria, preot catolic mai mult sau mai puţin hindus, să ordone imperativ subiectului să adoarmă (1820);
5. Îi este uşor să facă pase cu mâna;
6. Poate folosi maniere forte cum se proceda în Antichitate. Charcot nu ezita nici el să-l brutalizeze pe bolnav;
7. În fine, dacă suntem nevoiţi să negăm existenţa magnetismului animal, celebrul ciubăr mesmerian, cu toată punerea în scena pe care o presupune, a fost foarte eficient (Dar ar mai fi şi astăzi?)
Lasă un răspuns