Descoperirea inconştientului este legată de Freud, care a avut revelaţia Iui, în urma lecţiilor lui Charcot (1885-1886) şi ale lui Bernheim (1889) despre hipnoză. Faptul că un subiect hipnotizat executa, fără să ştie, ordinele date de către hipnotizator punea în evidenţă importanţa şi eficacitatea psihismului inconştient.
În lipsa unei explicaţii mai satisfăcătoare (chiar dacă ea nu este eronată în multe cazuri), parapsihologii invocă, atunci când au de-a face cu anumite manifestări paranormale, acţiunea subconştientului sau a inconştientului. Făcându-se interpretul spiritiştilor şi metapsihiştilor din prima jumătate a secolului XX pentru a expune doctrina lor, L. de Gerin-Ricard – de altfel, maurrasian şi deci raţionalist în felul său — sistematizează astfel problematica lor:
„Dacă ştiinţele divinatorii pot să ne indice destinul, faptul se datorează, spun ei, subconştientului influenţat de magnetismul astral. Subconştientul este cel care creează semnele în care noi citim prevestiri… Şi, prin intermediul numerelor (pentru metodele kabalistice oraculare), inconştientul este cel care ne vorbeşte. Tot el ne face să întrevedem licăriri de adevăr în timp ce atingem cărţile, tarotul. Evident, este o explicaţie universală şi foarte plauzibila. Rău este că atunci când lucrurile s-au explicat prin subconştient sau inconştient nu s-a explicat nimic.”
Inconştientul despre care este vorba aici este mai ales unul privativ. Este inconştientul simţului comun. Este inconştient tot ce scapă conştiinţei, „chiar când subiectul caută să înţeleagă şi îşi concentrează toată atenţia”(Victor Egger, La Parole inte-rieur). Trebuie deosebit de noţiunea de subconştient care, după cum scrie Pierre Janet în Automatisme psychulogique (partea I, cap. 1), ar postula mai degrabă o personalitate secundară şi incompletă, în relaţie mai mult sau mai puţin strânsă cu eul.
Theodore Floumoy, de exemplu, nu suprasolicită acest inconştient sau subconştient (de altfel, repede convins de limitele şi insuficienţele subconştientului prefreudian, puţin mai târziu, el se va ralia psihanalizei), dar e foarte adevărat că majoritatea metapsihiştilor şi a parapsinologilor şi-au însuşit acoperirea pe care le-o ofereau, între alţii, Jung şi înaintaşii săi (printre care Myers).
Legaţi de spiritişti sau spiritişti ei înşişi, metapsihiştii şi parapsihologii, care se pretindeau ştiinţifici, nu puteau să pună, în mod decent, pe seama spiritelor faptele paranormale. Trebuia să invoce o origine ştiinţific acceptabilă. Subconştientul era ceea ce le convenea cel mai mult. Alte ipoteze fuseseră avansate, fundate pe magnetism, dar, printre savanţi, era momentul subconştientului şi al stărilor conexe. Subconştientul deschidea larg porţile miraculosului.
Veritabil deus ex machina, care ar acţiona în spatele tuturor fenomenelor paranormale – parapsihologii actuali invoca încă inconştientul ca fiind cauza explicativă universală. Într-o anumită măsură se poate admite noţiunea de inconştient…
Chiar şi numai pentru a-i combate pe cei care fac din psihanaliză un fel de noţiune încăpătoare care ar suplini orice (religie secătuită, credinţă defunctă în spirite etc.) sau cheia, paspartuul antropologic universal, poate nu este inutil să amintim câteva adevăruri prime. Acţionând astfel, ei nu numai că refuză psihanalizei statutul său de ştiinţă, dar se lipsesc de înţelegerea anumitor procese, sar dintr-o dată peste nişte medieri indispensabile, mai ales atunci când avem de-a face cu lucruri atât de curente precum scrisul automat sau radiestezia, aceasta din urmă punând poate în cauza fenomene de natură strict fizico-fiziologică…
Noţiunea-epitet de inconştient s-a substituit prea mult, în discursul parapsihologilor ca şi, în general, în cel al contemporanilor noştri, altor trei epitete (involuntar, necontrolat, automat) care nu-i sunt câtuşi de puţin sinonime. Nici puterea motoare a imaginilor mentale, nici confiscarea liberului arbitru nu ţin în realitate, stricto-sensul, de problematica analitică.
Lasă un răspuns