Mă doare să văd cum una dintre cele mai dragi persoane mie îşi face cu fiecare zi ce trece, din ce în ce mai rău, cu propria-şi mână şi minte pe care, se pare, nu este destul de puternic să o poate stăpâni aşa cum este normal. Cu fiecare zi, face lucruri ce îi distrug propria fiinţă şi o îndepărtează din ce în ce mai mult, nu la nivel de sentimente, ci la nivel de cine putem fi.
E greu să-i vezi pe oamenii dragi cum nu vor să renunţe la lucrurile care îi rănesc pe dinăuntru. E greu să ştii că se poate altfel şi că nu poţi face nimic, decât să-i laşi să-şi vadă de drumul lor, oricare ar fi el – tot ce putem face, din nefericire, este să le fim aproape şi să acceptăm în viaţa noastră răul pe care şi-l fac.
Oricât am încerca, nu putem schimba absolut nimic în viaţa celor din jurul nostru – ei sunt singurii ce pot ajunge la o decizie finală, (desigur, îi putem ajuta să ajungă la acea decizie), dar nimic mai mult – ei sunt singurii responsabili de ceea ce fac. Cu cât încercăm să-i obligăm sau să-i condiţionăm, cu atât mai mult rău ne facem atât nouă cât şi lor, pentru că ei nu văd lucrurile la fel ca noi. Viziunea lor este diferită de a noastră.
Tot ce putem face este să sperăm că într-o zi, cei dragi nouă se vor trezi şi vor dori să iasă din tărâmul sinuciderii şi vor vrea să meargă alături de noi ceilalţi pe un drum al luminii şi al libertăţii, mă refer în special la libertatea mentală. Să fii sincer cu tine însuţi e dificil, dar să acţionezi în sinceritate este şi mai greu!
Tu ce ai face când ţi-ai da seama că există persoane dragi ţie cărora nu le pasă de efectele nocive ale vieţii? Ce faci dacă tu faci parte dintre acei oameni cărora nu le pasă că fac tot posibilul să se grăbească spre lumea de dincolo?
Lasă un răspuns