În 646 d. Ch. la Alexandria, soldaţii lui Omar produceau apă caldă la băile termale, prin arderea pergamentelor din Marea Bibliotecă. Efectele acestui act necugetat, poate fi echivalat cu o catastrofă care se resimte până în zilele noastre, deoarece Cunoaşterea a devenit un teren alunecos, presărat cu un noian nesfârşit de mistificări, propagate în toate domeniile.
Tradiţiile, adevărurile, nemaiavând elemente de referinţă, puteau fi răstălmăcite sau acolo unde era necesar, chiar contestate. Practic, întreaga arhivă ştiinţifică a umanităţii s-a transformat în cenuşă, iar tehnologiile aşa primitive cum au fost ele, au trebuit să fie re-inventate sau redescoperite.
Tot Islamului îi datorăm sintagma de război sfânt ( Jihad ), formula cea mai anacronică de impunere a religiei prin forţa armelor, adesea prin moarte, prin opresiune şi care din păcate nu a suferit modificări nici chiar în zilele noastre. Califului Omar a fost convins că toate cărţile trebuiau arse, pentru că ele puteau contesta prin dovezi, autoritatea oricui.
Chiar şi a Profetului ! Ori, cum Profetul era dotat cu “inspiraţie divină”, la ce ar putea servi nişte cărţi care nici măcar nu aminteau despre Învăţături şi despre Profet ?! Prin urmare, adevărurile Profetului erau unice şi cine nu putea fi convins de bună voie … era de la sine înţeles, că doar armele puteau face distincţie între credincioşi şi necredincioşi ! Iar el Omar, învingătorul Arabiei şi Egiptului, se dovedise a fi sabia Profetului şi a lui Alah pe Pământ …
Din această perspectivă, suntem tentaţi să aruncăm responsabilitatea întârzierilor noastre tehnologice şi culturale, pe seama Islamului. Probabil, că nu suntem foarte departe de adevăr dacă considerăm o bibliotecă, un punct de sprijin semnificativ pentru orice formă de progres. Vine însă o zi, când aflăm că în spatele ignoranţei nu se află doar cărţile, precum Coranul şi nici religiile, precum Islamul, ci oamenii. Adică, unii buni, alţii răi.
După moartea lui Mahomed ( 8 iunie 632 ), şeicul Ismail sprijinit de “Galabele negre” re-transcrie şi “perfecţionează” anumite pasaje nu tocmai limpezi ale celor 114 surate aparţinând versiunii “Abu Bekr”, înainte ca Zeid Ibu Thabit să treacă la redactarea definitivă a Coranului. Legate de întâmplările de mai sus, poate ar fi interesant de amintit, că Ismail şi gălbarii lui, se găseau în slujba lui Mahomed, încă din anul 623, încurajându-l să cucerească oraşul arab Iathrib. Prin urmare, am putea sugera că Ismail avea prerogative mai speciale, ce-i conferea statutul de a fi unul dintre cei care au stat nemijlocit în preajma Profetului, când acesta îşi edifica doctrina.
Varianta “neortodoxă” a constituit baza perceptelor iniţiatice “sufite”, precum şi erezia “ismailită a sicarilor” ce conţinea texte cu subînţelesuri alcătuite cu scopul de a proteja ocupaţiile “gălbarilor”, adică ghilda Galabelor negre. Trebuie să înţelegem aşadar, că după moartea Profetului, “gălbarii”şi căpetenia lor Ismail, vor adera la perceptele unui Islam de conjunctură, reformulat de aşa manieră, încât să le vină … ca o mănuşă.
La origini, aceştia erau urmaşii Ghibliţilor menţionaţi în Vechiul Testament, care au fost angajaţi ca şi lucrători la construcţia Templului lui Solomon ( 1 Regi 5.18 ). Tradiţia Solomonară spune că unii dintre ei, nu au avut respect pentru munca încredinţată, urmărind transformarea Cuvei de Bronz într-un dispozitiv cu destinaţii oculte ; drept urmare, au fost şi primii muncitori din istorie, concediaţi disciplinar.
După ce au fost îndepărtaţi din slujbe, Ghibliţii s-au “reorientat”, constituindu-se în prima ghildă de asasini plătiţi. Nemaiavând loc în Ierusalimul lui Solomon, au migrat spre Siria, iar de acolo s-au infiltrat ca şi comunităţi distincte, în principalele cetăţi ale Orientului. Un cercetător pasionat de culisele războaielor purtate în antichitate, îi întâlneşte cu siguranţă în componenţa diferitelor armate, deoarece pentru istorie ei se identifică ca fiind de fapt, prima breaslă a mercenarilor profesionişti.
La terminarea războaielor, ieşeau în faţă ca “oamenii de bine”, invocând scopuri justiţiare, însă obiectul muncii lor erau crimele şi deposedarea de bunuri materiale, intrând în slujba proaspeţilor seniori locali impuşi de suverani.
Tot ei l-au incitat, iar apoi l-au determinat pe Omar să folosească sulurile din Marea Bibliotecă pentru foc. Dacă nu reuşiseră acest lucru pe vremea reginei Zenobia, iată că în cele din urmă visul lor s-a împlinit ! Treptat, conducătorii lor au devenit mari proprietari de pământuri situate pe platourile înalte ale Persiei. Terenurile erau cultivate cu cânepă indiană în vederea obţinerii haşişului, însă din secolul al XIII-lea, acestea au devenit proprietatea unor suveranii impuşi de Hulagu, nepotul lui Gingis Han.
Promotori ai unui divers ansamblu de ocupaţii murdare, întemeiază clanuri şi după nici două secole, urmaşii gălbarilor lui Ismail, ocupau funcţii onorabile în obştile din lumea Orientului, devenind susţinătorii tradiţionali ai sectei ezoterice a Ismailienilor din Răsărit.
Integraţi în lumea islamică, vechea denumire de “gălbari” ( din lat. galba = cariu ) devine jignitoare pentru comunitatea lor; aşa că în secolul VIII, deja apar consemnaţi sub numele de asasini (de la “as-sacin”), care tradus din arabă, însemna “păzitor”.
După moartea căpeteniei acestora, ( Hassan-ben-Sabbah ) în 1124, ei intră în conflict cu Templierii, la graniţele Siriei. Se pare, că între cele două grupuri de interese conflictele au fost relative şi doar de suprafaţă, deoarece aşa cum se spune : “corb la corb nu-şi scoate ochii”.
Cu alte cuvinte, cele două cete de aventurieri şi asasini, îşi vor împărtăşi reciproc din experienţe … pe parcursul unei colaborări discrete care a durat mai bine de 150 de ani. Unii dintre foştii Asasini au devenit scutieri ai Templierilor, convertindu-se ( desigur, formal ) la Creştinism.
Mai apoi, după ce Ordinul Templierilor a fost scos în afara legii, mulţi s-au împrăştiat prin Europa, devenind “francmasoni acceptaţi”. Organizaţi în Loje şi pe Grade, Masoneria prin “Cavalerul Kadosh” continuă tradiţia suprimării unor oameni incomozi aflaţi pe “listele negre” existente în vizorul Consiliului. Acest Grad, ne aminteşte de o veche ocupaţie a Asasinilor din Orient … care în mod evident, nu are nici o obedienţă creştină !
***
Anul 863 d. Ch., Marea Schismă, constituie datarea de facto care marchează separarea definitivă a Bisericii Creştine de Est de cea de Vest, schismă datorată unor libere interpretări sau a unor amănunte imposibil de verificat datorită distrugerii unor documente originale. Sau poate, pentru că orgoliile unor prelaţi, nu puteau fi susţinute decât cu ajutorul mistificărilor.
În anul 898 d. Ch., Fratele Ioan trimite în dar, la Abaţia Monte Cassino câteva manuscrise scăpate din pârjolul din anul 646. Printre acestea exista şi un exemplar din Geometria Sacră a lui Solon, care oferea suportul matematic pentru aplicaţiile din arhitectură şi construcţii. Lumea Creştină trebuia să înalţe puternice lăcaşuri, sprijinite de bastioane capabile să reziste năvălitorilor islamici.
În anul 910 d. Ch., la Cluny, în Burgundia va fi zidită cea mai impunătoare catedrală romano-catolică, iar dintre zidurile acesteia, în 1095, va porni Prima Cruciadă … S-a dovedit însă că aceleaşi ziduri puternice adăposteau alt inamic şi mai periculos : mistificările gnosticismului, care avea rădăcinile istorice tot atât de adânci ca şi Cunoaşterea Enohică.
Dacă Marea Schismă aducea dezbinarea Lumii Creştine într-o Europă de Est şi de Vest, tot astfel şi Cunoaşterea era tot mai des asediată de Metafizica gnostică, ce se impunea ca o … alternativă mai “laică”, decât dogmatica Hiperfizică Enohică aflată în tezaurul vechilor tradiţiilor iudeo-creştine.
În spatele acestui “program de laicizare” se găseau Templierii, sprijiniţi financiar de o conjuraţie având un sediu obscur, cunoscut în istorie sub denumirea de Abaţie a Sionului, în fruntea căreia se găsea o congregaţie iudeo-templieră ce includea şi foşti Assasini, care se identificau în Europa, drept evrei creştinaţi. Printre obiectivele conjuraţilor se afla în primul rând răpirea sau sechestrarea feudelor, precum şi colectarea şi distrugerea acelor documente vechi care au scăpat în mod miraculos din pârjolul Biliotecii din Alexandria.
Pe timpul operaţiunilor de confiscare a manuscriselor, conjuraţii prezentându-se drept călugări ai Ordinului Iezuit, foştii Assasini nu s-au sfiit să-şi poarte uniforma tradiţională, adică binecunoscutele galabe negre. După ce şi-au consolidat poziţia, au ajuns în conducerea Ordinului, apoi au convins pe Papă, să înfiinţeze Tribunalele Inchizitorii …
Pe scurt, aceasta este istoria “oamenilor în negru”, pe care-i întâlnim sporadic şi la modul discret, undeva dincolo de paginile istoriei lumii …
Desigur însă că şi ei la rândul lor, continuă să fie observaţi ( tot atât de discret ), încă de când s-au constituit în prima lor ghildă, adică din vremea de când au părăsit Ierusalimul lui Solomon.
Însă prin grija Ordinului Ezoteric al Bărânului Alb din Munte, este re-adusă în lume ( periodic ), toată informaţia pe care oamenii în negru se tot străduiesc să o distrugă de trei milenii încoace.
Autor: Valentin S. Vârtan – Membru Şcoala Solomonară
Lasă un răspuns