<< Cartea profetului Daniel – capitolul al 7-lea
Consideraţiile de mai sus s-au referit la modul în care iudeii privesc textul în care Profetul Daniel vorbeşte explicit despre Fiul Omului. Încercăm în continuare o prezentare creştină a textului subliniind părerile de care s-au poticnit diferiţii comentatori şi respectiv punctele în care nu mai sunt de acord.
Vom încerca să nu intrăm abrupt în prezentarea diferitelor consideraţii creştine. Prezentăm consideraţiile lui Hermann Gunkel(1) despre legătura sintagmei în discuţie cu variile sisteme religioase care par să o fi precedat şi, mai mult, să o fi impus. Gunkel leagă textul de la Daniel 7: 13 de faptul că, înainte de scrierea acestuia, Fiul Omului era o figură mitologică prezentă în special în mitologia persană.
Legând sintagma biblică de mitologia menţionată, Gunkel încearcă să acrediteze ideea că expresia care face obiectul acestor consideraţii nu ar fi fost inventată în mediu iudaic ci pur şi simplu preluată, aşa cum era, din alt mediu cultural. Nu interesează argumentele care l-au împins pe autorul german la această concluzie dar merită atenţie faptul că această cale încercată de el pune implicit problema existenţei unei surse pre-danielice ca izvor de inspiraţie. Cercetări foarte recente(2) reiau presupoziţiile lui Gunkel şi vorbesc despre o sursă poetică citată efectiv în cap. 7 versetele 9-10 şi 13-14.
Luând în considerare cele de mai sus e foarte probabil ca sintagma “Fiul Omului” să fi apărut şi altundeva (în spaţiul cultural iudaic sau aiurea) după cum există şi posibilitatea ca autorul referatului biblic la care ne referim să fi resemnificat sensul expresiei, îmbogăţindu-l. Nimic nu ne poate convinge că dacă unul şi acelaşi cuvânt (de exemplu) apare în două locuri diferite, înseamnă acelaşi lucru. Altfel spus, pledăm aici pentru celebra maxima latină: “si duo dicunt idem non est idem.”
Ca argument putem aduce chiar cartea profetului Daniel 8:17: “şi el a venit unde eram eu şi când se apropia m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. Şi el mi-a grăit: “Ia aminte, fiul omului…t”” Aici sintagma, explicit prezentă, trimite în mod direct spre om, spre profetul Daniel. Dar cum ar putea el, Daniel, să ia “din mâna” Domnului stăpânirea, slava şi împărăţia aşa cum se precizează în 7: 14? Cum ar putea un om să stea “în faţa lui” aşa cum se spune în versetul 13? Ni se pare evident că sintagma este folosită în două sensuri total distincte: referenţialul este evident altul.
Două apocrife vin şi ele să susţină acest punct de vedere. Ele sunt din spaţiul iudaic, şi au fost numite 1 Enoh şi respectiv Similitudinile lui Enoh(3). În Similitudini 46:1 sintagma “Fiul Omului” are un înţeles mesianic de vreme ce el este introdus în discuţie ca personaj “a cărui faţă are aparenţa unui om.” Întrebat de Enoh despre acesta, îngerul pare să vorbească clar despre un personaj transmundan: “el este Fiul Omului cel care are dreptatea, şi cel cu care cei drepţi sălăşluiesc.”, el fiind în acelaşi timp “una cu sfinţii îngeri”.
Toate aceste consideraţii din această apocrifă nu fac altceva decât să pledeze pentru Fiul Omului care nu pare a fi uman. Mai curând divin decât uman, acesta ne pune în dificultate capacitatea de a gândi cum de cineva care, spune textul, este superior îngerilor, poate fi totuşi numit simultan şi Fiul Omului.
Textul de la 1 Enoh 71: 14 ne lărgeşte comprehensiunea pentru că aici Enoh este salutat de înger cu cuvintele: “tu eşti Fiul Omului care a fost născut în dreptate.” Aici sintagma apare în strânsă legătură cu un om şi de aceea acest text este foarte departe de citatele de mai sus luate din Similitudinile lui Enoh. Chiar dacă au existat voci care au încercat să impună faptul că Enoh nu era, de fapt, altcineva decât Fiul Omului(4), o realitate în primul rând desprinsă de ceea ce noi în limbaj normal numim lume, nu putem înţelege cum se poate ca unui om (ce altceva era Enoh decât un om?) să i se dea o asemenea demnitate.
Enoh, om, era “condamnat” într-un fel de condiţia sa omenească şi nu putea fi pe de-a-ntregul Fiul lui Dumnezeu (cum tindem să citim sintagma noastră scrisă cu majuscule). Trebuia ca altcineva să fie Fiul Omului iar acest cineva trebuia să fie o entitate mai presus de firea umană şi simultan un om adevărat. Aceste condiţii depăşeau cu mult calităţile lui Enoh şi au fost realizate în persoana Mântuitorului Hristos după cum mărturiseşte necontenit de aproape 2000 de ani Biserica.
Comentând relaţia dintre Similitudini şi textul lui Daniel, teologul protestant JF Collins arăta: ,,The figure of the Son of Man in the Similitudes shows considerable development over against Daniel’s “one like a human beingt”. In Daniel this figure appears after the judgement of the beasts/kingdoms. In the Similitudes he is said to cast down the kings from their thrones and from their kingdoms and he takes his seat on his throne of glory as judge.”
Chiar ţinând cont de aceste discrepanţe nu putem să nu pledăm în continuare pentru ideea prezentată anterior. În Hristos, simultan Dumnezeu şi om, toate contradicţiile dispar. În acelaşi timp “Fiul lui Dumnezeu”, dar şi “Fiul Omului” (adică divin dar şi uman) nu poate fi decât Hristos. Numai aşa putem depăşi contradicţia aparentă a dublei folosiri, în ordinea înţelesului, a sintagmei Fiul Omului.
Din acest punct de vedere dihotomia aparent irezolvabilă dintre Mesia şi Fiul Omului este soluţionată şi acest lucru ne duce spre altă componentă, şi ea în aparenţă contradictorie. Cum se poate că aceleaşi cuvinte să fie folosite pentru ceva creat înainte de crearea lumii (ca Înţelepciunea din Pilde 8: 22: “Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult.”) şi în acelaşi timp pentru ceva creat în timp, mult după crearea lumii, pentru om?
Mesia, cel care în tradiţia rabinică apare drept ceva creat înainte de creaţie, trebuie să fie, simultan, şi om, deoarece textul însuşi îl numeşte “Fiul Omului”. El este născut (nu creat) ca Dumnezeu şi ca om; ceea ce înseamnă că El există înainte de timp şi în timp. Analogia dintre Mesia şi Fiul Omului apare explicit şi în Similitudini la 48: 10 şi 52: 4.
Concluzionând, putem afirma că deşi avem motive întemeiate să afirmăm că există elemente ce ne pot duce la sintagma “Fiul Omului” această expresie este anterioară folosirii ei în spaţiul cultural ebraic. Iudeii nu au preluat această expresie din alte izvoare religioase, în cel mai plauzibil caz, ci numai au resemnificat expresia prin folosirea ei în dubla semnificaţie.
Cercetări recente(5) pledează pentru naşterea expresiei în cadrul câmpului de reflecţie iudaic contrazicând ipotezele împrumuturilor dintr-o cultură străină. Fiul Omului de la Daniel nu poate fi observat şi înţeles decât ţinând seama de două componente esenţiale: a) tradiţia care confirmă dubla semnificare a acestei expresii, şi b) ceea ce a urmat Vechiului Testament. Doar aceasta din urma aduce cu sine înţelegerea şi explicarea aşa-ziselor contradicţii ale Vechiului Testament.
Note:
1. Vezi Hermann Gunkel, Schopfung und Chaos în Urzeit und Endzeit: Eine Religionsgeschichtliche Untersuchung, Gottingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1895 (înapoi)
2. Rollin Kearns, Vorfragen zur Christologie (3 vol.), Tubingen, Mohr/Siebeck, 1978-1982 (înapoi)
3. Vezi John F. Collins, Daniel, Fortress Press, Minneapolis, 1993 (înapoi)
4. Casey, P. Maurice, Porphyry and the Book of Daniel, Journal of Theological Studies, 27 (1976) p. 15-33 (înapoi)
5. Johannes Theisohn, Der auserwahle Richter, Studien zum Umwelt des Neuen Testaments, 12, Gotingen, Vanderhoeck und Ruprecht, 1975 (înapoi)
Referiri nou-testamentare despre “Fiul Omului” >>
Lasă un răspuns