Expediţia lui Racovita în Patagonia

Naturalistul a fost frapat de mulţimea şi varietatea animalelor şi nu s-a mulţumit doar să le identifice de la distanţă, să le urmărească comportamentul şi să le noteze numele în carnet. De câte ori a avut ocazia a utilizat cele două excelente arme de vânătoare pe care le cumpărase în Europa, un Greener englezesc cu două ţevi şi o puşcă cu trei ţevi de la celebra “Manufactură de arme din Saint-Etienne”, îmbogăţind colecţiile expediţiei cu păsări de apă (gâşte, raţe, cormorani, flamingi, stârci), struţi nandu (Pterocnemia pennata), guanaci (Lama guanicoe), vulpi patagoneze (Dusicyon griseus) sau micul rozător tuco-tuco (Ctenomys magellanicus fueginus) care sapă întortocheate galerii subterane, ceea ce face ca traversarea zonelor în care trăieşte să fie extrem de anevoioasă. În drum spre Cabo del Monte, la 11 noiembrie, E. Racoviţă întâlneşte o astfel de zonă şi notează: “Pietrişul apare la suprafaţă şi oribilul tuco-tuco îşi face de cap. Caii se înfundă până la genunchi…”

A colectat, de asemenea, nevertebrate terestre, numeroase insecte şi, nu de puţine ori, animale acvatice de pe malurile râurilor şi lacurilor întâlnite în drum (Rio Grande, Rio Ruben, Rio Turbio, Rio Condor, Rio Payne, Laguna de los Morros, Lago Sarmiento, Lago Maravillo etc) sau de pe ţărmul mării. Pagini întregi din masivul registru de Zoologie al expediţiei sunt pline de însemnări privind aceste materiale, naturalistul consemnând nu numai locul şi data capturii, dar şi informaţii asupra habitatului, culorii animalului viu, densităţii populaţiilor, adică toate informaţiile utile unei viitoare cercetări, sfârşind cu indicarea lichidului în care au fost conservate piesele (sublimat acetic, alcool). Frumuseţea şi măreţia peisajului i-au amintit deseori lui Racoviţă de tara sa (…“asemănare extraordinară cu peisajul românesc”, 5 noiembrie), iar strălucirea stelelor Sudului şi nopţile, când tăcute, când pline de sunete, emise de mulţimea păsărilor, ce se asociau într-o stranie simfonie nocturnă, l-au fermecat (Magnifică noapte, se aude zgomotul făcut de gâşte, dar şi cel, mult mai neplăcut, al ibisilor care strigă întreaga noapte…”, 11 noiembrie).

Este grea şi, în acelaşi timp, riscantă încercarea de a rezuma paginile încărcate de informaţii, de observaţii inedite, mustind de sevă şi de frumuseţi, ale jurnalului. Poate ar fi mai nimerit să redăm, in forma lor originală, câteva dintre însemnări. Dar dificilă este şi alegerea, la care să te opreşti, oare?

Iată un fragment din însemnarea care poartă data de 7 noiembrie 1897:

“…Trecem de istmul care desparte Lago Blanco de o mică lagună, loc de şedere preferat al flamingilor. Pe marginea drumului, la 90 de paşi, o vulpe este pe cale să spargă un ou de Bernicla (o specie de gâscă, Chloepha ga, n.n.). Ne oprim, descălecam şi găsim un cuib, un fel de scobitură în sol, rotundă, puţin adâncă, cu un diametru de 30 cm şi captuşită cu pene cenuşii. Erau acolo 6 ouă, pe care vulpea le scosese din cuib şi încerca să le sparga. Le luăm sub ochii vulpii, care sta liniţtită pe coadă, la numai 15 paşi de noi. E foarte necajită văzând ce facem. D(omnul) Moreno îmi spune ca vulpile rostogolesc ouale până la o piatră, pentru a le putea sparge.Ceva mai departe întâlnim încă o vulpe, tot atât de puţin sălbatică, şi un cadavru de guanaco. Părăsind laguna, urcăm, timp de două ore, printr-o mică pampa şi ajungem la ferma Poivre et Bouvallot, unde cei doi fraţi Bouvallot ne primesc cu braţele deschise, ne ospătează minunat şi ne culcă în casa lor încăpătoare, în paturi adevărate…

Marţi, 9 noiembrie 1897. Vreme frumoasă (în ziua precedentă plouase continuu, n.n.). Caii sunt trimişi ănainte. Pe la orele 10 pornim şi noi, Moreno, Hauthal şi unul din fraţii Bouvallot, într-o mică cabrioletă la care sunt înhămaţi doi cai. Ardou ne urmează pe un cal înalt şi voinic, cu urechile tăiate şi temător, mămos (cum se spune aici), îndrăcit. Imediat după ieşirea din curte, suntem siliţi să traversăm o mlaştină, în mare galop, de teamă să nu ne înnomolim, apoi urmăm un drum prin pampasul vălurit, cu tufe de iarbă fină, uscată şi gazon proaspăt, apărut printre ierburile din anul trecut. În rest, aspectul obişnuit al pampasului din întreaga regiune. Mergem în trap vioi, fără să ne sinchisim de mlaştini, găuri, bălţi. Pajiştile libere se succed pajiştilor cu oi, boi sau cai. Un guanaco, aflat la 150 de metri, ne priveşte cum trecem; datorită culorii sale îl remarc cu greu în peisajul galben-roşcat…

…cai sunt aici (la estancia Mendoza, n.n.), nu avem decât să-i încălecăm, când noul meu armăsar, adus de Ardou, se smuceşte azvârlind din picioare şi dispare în mare galop. Încercam zadarnic să-l ajungem din urmă. Dispare cu şaua din care nu-mi rămâne decât pătura şi scara. Sfârşim prin a cumpăra alt cal de la Mendoza, pentru 75 de pesos.

În răstimp caut animale. Le găsesc sub trunchiurile putrezite ale fagilor doborâţi la pământ. Sub două trunchiuri diferite găsesc un orthopter (o lacustă, n.n.) de culoare întunecată, iar în pământ o larvă de cărăbuş. În iarbă, un coleopter verde inchis, cu irizaţii. În pământ sunt numeroase găuri întru totul asemănătoare cu cele de Lycose din România. Fluturi asemănători Pieridelor.

În sfârşit plecăm (care ora 12 şi jumătate). Traversam Rio prin vad, apa ajunge până la pieptul cailor. Aici râul este lat de vreo 30 de metri şi foarte rapid. Ciudat efect al traversării! Ai senzaţia că stai pe loc. Ne urmăm calea pe celălalt mal, pe drumul care urcă pe dealuri împădurite, ici-colo sunt obişnuitele pampas-uri. În mlaştini sunt numeroşi ibisi (Theristicus caudatus, n.n.); regiunea este frumoasă datorită pădurilor de fag – de la pâlcuri de câţiva arbori, până la păduri de căteva hectare.

După ce trecem de dealurile vălurite ajungem într-o câmpie întinsă, o fostă lagună, după cum arată starea ei, ca şi iarba rară, cu crassulacee rosiatice abundente, care creşte pe marginea lagunei şi care s-a întins până aici, pe măsură ce apele au scăzut”.