Iluzia separarii un factor ce privează

Pentru un om ca mine să constat că iluzia separarii mă privează de ceva este un şoc emoţional. Obişnuit să fiu ataşat de viaţa mea, să aflu acest lucru e ca şi cum aş ajunge să mă întreb de ce trăiesc. Practic analizând expresia, am descoperit că asta nu e un lucru rău sau bun, ci că iluzia separarii este un factor ce ne privează, este o expresie ce arată clar cum anume percepem noi realitatea acum.

Am avut o viziune în acel moment, şi parcă totul a căpătat un nou sens. În viziunea mea mi s-a arătat cum aceste lucruri le ştiam deja, viziunea a fost ca un fel de sentiment puternic, deşi nu puteam spune că vedeam în mintea mea, sau doar simţeam ceva, ci mai degrabă ambele manifestări într-una, parcă eram acolo în acea clipă, părea că pentru o secundă totul s-a oprit.

A fost un moment pe care nu am cuvinte să îl descriu, şi nu asta conta ci ceea ce am înşeles din această trăire, apoi meditând mi-am dat seama că nu era important ceea ce am înţeles ci mai degrabă ce sau cine anume m-a făcut să înţeleg şi/sau cine sau ce anume a creat factorul , adică informaţia din viziune, cu care să mă facă pe mine să înţeleg.

Deci cu alte cuvinte, am creat o despărţitură a realităţii mele, pornind de la momentul viziunii. Am continuat să merg cu mintea mea pe cele două planuri, unul pentru căutarea origiinii chestiei care mi-a provocat viziunea, şi a doua în căutarea finalului către care va merge viaţa mea, dacă urmez acea viziune. Ajunsesem atât de departe, atât de disperat cu abordarea duală a viziunii mele încât am uitat complet viziunea.

Pur şi simplu s-a pierdut în mintea mea. Am avut un sentiment ca şi cum eram pe un câmp, şi am lasat ceva jos, am zis că mă îndepărtez, şi în timp ce o făceam am realizat că trebuie să mă întorc la ce am lăsat în urmă, şi făcând asta, simţeam că nu mai ajung, că lucrul lăsat în urmă acum e departe tare…

Pentru o clipă am trăit un sentiment de milă, îmi era milă de mine că am reuşit să-mi fac asta. Cum am putut lăsa o viziune să îmi controleze toată viaţa, ce putere i-am dat eu viziunii, prin atenţia totală asupra ei, astfel încât toată viaţa mea s-a contruit de la o viziune.

Apoi am simţit în mintea mea, în capul meu, cum foarte mute lucruri veneau, într-un mod ca o ploaie de sus, concentraţi toţi picurii în capul meu. Fizic am început să mă blochez. Simteam cum nu îmi mai bate inima, nu îmi mai aud respiraţia, nu mai văd. Trăiam fizic nişte momente, psihic la fel, apoi deodată, a fost o linişte totală. Auzeam zgomotele de afara dar pe o rază în jurul meu nu auzeam nimic.

Trăieam acel moment, eliberat de izulia separării. Paradoxal, acea separare o trăiam ca fiind eu creatorul ei. Trăiam în sursa viziunii mele, trăiam în lumea mea, de acolo de unde toate se sustrag dar cele sustrase sunt infim puţine şi la număr şi la variaţie, precum lumea de atunci era. Vedeam în jurul meu lucruri pe care nu le-am văzut şi nu am auzit niciodată de existenţa lor. Era o lume total diferită faţă de cea pe care o ştiam, deşi erau unele lucruri asemănătoare. Observam nişte lucruri asemănătoare la unii oameni.

Parcă nu era total altă lume, având aspecte din lumea noastră. Apoi am realizat că defapt nu trăiesc într-o altă lume, ci tot în lumea noastră, doar că pe lângă cele văzute de majoritatea, eu vedeam ceva ce nu exista în ochii altora. Aveam un plus. Am fost speriat pentru că mă simţeam un ciudat. Spunând la alţii cum văd eu lucrurile, se panicau, spuneau că sunt ciudat, şi că sunt DIFERIT.

Asta m-a durut enorm. Credeam pe bune că am înebunit. Mama m-a dus la un doctor, un psihiatru foarte bun, nu ştiu ce grade sau titlu avea, dar era pompos rău de tot. Tipul respectiv, pentru 50 de ron, mi-a făcut timp de două ore teste, am răspuns la unele întrebări separate de teste, apoi a tras o concluzie. Concluzia lui venind pe totala mea sinceritate atunci când îi răspundeam.

A fost un moment extrem de comic de fiecare dată când mă întreba ceva. Mă întrebam în timp ce îi răspundeam, cum poate să mă întrebe aşa ceva. Apoi întrebările lui deveneau răspunsuri pentru întrebările mele despre el şi ce face el. Stabilisem o comunicare cu el, un canal de comunicare, prin întrebările lui care au răspunsurile mele, apoi ele mai departe recreau întrebări în capul lui, apoi din acest flux, eu aleg să privesc această comunicare detaşat încercând să observ în psihiatru originea care îmi comunică acele întrebări.

Originea lui, pentru că el deodată am simţit cum incearcă să facă şi el acelaşi lucru, să-mi privească originea răspunsurilor mele. Defapt am simţit ca şi cum eu eram detaşat de comunicarea cu el, pe el îl simţeam foarte ataşat de comunicarea cu mine, și deodată îl simt atasat de detaşarea mea. Practic m-am simtit ca şi cum sa oprit ca şi mine , în timp. Apoi el a dat verdictul pentru mine. A spus ce problemă presupune că am.

Era interesantă şi ideea că aveam ceva. A recunoscut ceva la mine. A spus ce a văzut el în acel moment de detaşare de comunicarea cu mine. Deşi am trăit amândoi acelaşi moment, pentru că şi eu şi el s-a detaşat de comunicare. Dar, el spune aşa:  “suferi de o formă incipientă de schizofrenie paranoidă”. Wow, ce diagnostic …!

Nu am ştiut ce să mai fac, și nu am făcut nimic! Dar el, a continuat prin a detalia părţi din ceea ce iam spus eu în două ore, doar că frânturi. Şi nu pentru că nu avea timp, ci pur şi simplu pentru că nu le-a prins. A spus doar ce a prins el din tot ceea ce i-am spus eu. Poate a făcut o selecţie cu ce e mai important, adică în mintea lui credea că unele sunt mai importante aşa că doar pe alea le-a luat în considerare, şi uite aşa a ajuns să nu înşeleagă ce i-am spus eu.

A fost la fel de comic pentru mine să observ cum un om care mi s-a spus că o să mă înţeleagă dacă îi spun ce gândesc eu, ce cred eu, nu reuşeşte să facă asta. Ba chiar să îmi dau seama cum anume a greşit el, mă făcea să îmi pară rău de el. Aveam un sentiment de compătimire, în acelaşi timp simteam cum cu cât detalia mai mult cu atât vorbeam mai degeaba cu el. Apoi am decis să tac, aproape că nici nu mai eram atent la ce îmi spunea. Am plecat apoi din cabinet şi am revenit la viaţa mea.

Au trecut ani de zile de atunci, am trăit sute de experienţe diferite. Dar acum, e un nou prag. O nouă viziune s-a pus în mintea mea ca şi prima. Dacă în prima viziune am trăit iluzia separarii, acum simţeam cum trăiesc acea viziune. Am realizat brusc ceva. Am crezut că aşa ceva nu este posibil. Nu puteam să concep că mai poate exista ceva mai sus decat înţelepciunea mea de atunci. Am crezut că ceea ce am înţeles eu despre iluzia separarii, era totul. Aveam un răspuns la viaţa şi existenţa mea, şi acum s-a dus.

A fost ca o străfulgerare. Una care am simţit-o din cap până în picioare. M-am simţit atras către un abis, un gol, un întunerig de neatins. Creadeam că sunt peste tot doar că nu puteam realiza unde sunt. Parcă eram în cameră dar defapt nu vedeam camera, nu recunoşteam camera pentru că nu exista nimic din cameră, deşi simţeam camera.

Apoi intenţionam să merg, mergeam prin casă în intenţia mea, simţeam cum merg prin casă, dar nu vedeam casa. A fost o secundă de mişcare, priveam ceasul după fiecare moment de acesta şi observam cum el diferea. Pentru o secundă ceasul era dereglat.

M-am panicat am crezut că mă pierd. Era un haos. Apoi am simţit cum apare ceva alături de mine. A fost primul lucru pe care l-am văzut. Am început să îmi revin şi am început să mă destind. Chiar dacă realitatea mea era acum diferită. Chiar dacă eu simţeam unele lucruri care unii mi le spuneam că le vedeau, eu nevăzându-le.

Puteam să simt o acceptare a vieţii mele aşa. Şi cu cât acceptam mai mult situaţiile din viaţa mea, cu atât am observat cum oamenii din jurul meu, lucrurile din jurul meu, se schimbau în favoarea mea. Adică simţeam cum acele momente de haos dispăreau, înţelegeam din ce în ce mai mult oamenii din jurul meu, şi ei pe mine. Părea ciudat.

În toată această aventură am pornit de la prima mea sedinţă de şamanism. Unde am experimentat o altă stare, o altă cale. Acolo am avansat în spirala eternei mele atitudini.

Și poate povestea asta va continua …