Ion Gheorghe, poezie şi spiritism

Biografie

Ion Gheorghe s-a născut la 16 august 1935 în comuna Florica din judeţul Buzău, într-o familie de ţărani: Anton Gheorghe şi Filofteia Gheorghe (înainte de căsătorie: Marin). A învăţat la şcoala primară din comună, apoi la: Şcoala Normală “Spiru Haret” din Buzău (1947-1948), Şcoala elementară din Mihăileşti, raionul Mizil (1948-1949), Şcoala Pedagogică de băieţi din Buzău (1950-1952), Şcoala de literatură şi critică literară “M. Eminescu” din Bucureşti (1952-1954).

Pasiunea lui pentru literatură se afirmă într-un climat infestat de propaganda comunistă. Ca elev al Şcolii Pedagogice, ia parte la şedinţele cenaclului literar “Al. Sahia”, condus de inginerul Gheorghe Ceauşu şi colaborează la revista Tânărul scriitor, “tribună” a stalinismului. La Şcoala de literatură este supus de asemenea unui proces de îndoctrinare, dar, fiind coleg cu tineri scriitori talentaţi şi inteligenţi ca Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Doina Sălăjan, Radu Cosaşu, Florin Mugur şi Horia Aramă, are şi intuiţia adevăratei literaturi. Influenţele contradictorii exercitate asupra lui, tânăr ţăran cu caracter puternic, dar lipsit de experienţă intelectuală, îl derutează, îl fac deopotrivă radical şi inconsecvent. De-a lungul întregii lui cariere, elanurile de posibil mare scriitor vor alterna cu accese de diletantism agresiv.

În perioada 1954-1957, lucrează, cu întreruperi, la publicaţiile culturale destinate satelor, Albina şi Drumul belşugului.

Prima sa carte, Pâine şi sare, publicată în 1957, este un “roman în versuri” realist-socialist, pueril şi lipsit de valoare literară.

Din 1963 începe să lucreze în redacţia revistei Luceafărul (întâi în calitate de corector, apoi ca redactor în secţia de poezie), iar în 1965, profitând de atmosfera de “dezgheţ ideologic” instaurată (de altfel, pentru scurtă vreme) de Nicolae Ceauşescu, pleacă într-o călătorie cu nava Constanţa pe Oceanul Atlantic. Din această ultimă experienţă rezultă volumul Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic – Scrisorile esenţiale, 1966, care, împreună cu volumele următoare, îl propulsează printre cei mai buni poeţi ai momentului (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanţa Buzea), angajaţi în modernizarea – mai exact: remodernizarea – poeziei româneşti.

La 35 de ani, în 1970, devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Momentul maxim al afirmării sale îl constituie apariţia volumului Megalitice, 1972, în care este evocată, printr-un fel de jocuri de umbre, prin misterioase zvonuri, civilizaţia ţărănească arhaică de pe teritoriul României. Acest drum triumfal de poet se împotmoleşte în curând, ca într-o mlaştină, în tendenţioasa şi confuza doctrină a “protocronismului”, cuvânt cu falsă rezonanţă ştiinţifică – şi cu insolentă trimitere polemică la “sincronismul lui E. Lovinescu – inventat de susţinătorii politicii culturale a lui Nicolae Ceauşescu.

în momentul în care se prezintă ca descoperitor al “scrierii dacice”, Ion Gheorghe începe să fie considerat un personaj bizar. Pe seama excentricităţii sale este pusă şi preluarea unor idei taoiste din Lao-tse în volumul de versuri Zicere la zicere, 1982 (preluare neinspirată şi nejustificată estetic, dar nu un plagiat, cum apreciază unii adversari ai poetului).

După 1989, Ion Gheorghe colaborează, sporadic, la compromiţătoarea revistă România Mare, cu poeme stângiste, de glorificare a “clasei muncitoare” (poeme din care nu lipsesc pasaje de o remarcabilă expresivitate) şi funcţionează, timp de câţiva ani, ca ataşat cultural al României la Beijing.

O operă abandonată de cititori

Ion Gheorghe este exclusiv poet, în sensul că nu poate scrie decât poezie. Când se aventurează în afara poeziei, încercând să demonstreze, de exemplu, într-un “studiu ştiinţific”, că zgârieturile de pe o piatră găsită în munţi sunt o mostră de scriere dacică, recurge la acelaşi stil nebulos şi huruitor cu care ne-a cucerit – sau ne-a exasperat – ca autor de versuri.

Există o preistorie a acestui stil. Primele cărţi ale lui Ion Gheorghe – Pâine şi sare, 1957, Căile pământului, 1960 şi Vara rândunelelor, 1963 – nu anunţă prin nimic modul său de a scrie de mai târziu. Sunt simpliste şi convenţionale (iar romanul în versuri Pâine şi sare, conceput ca material propagandistic pentru “agitatorii” de la sate, este şi hilar).

Cartea care ni-l prezintă pe Ion Gheorghe ca Ion Gheorghe este Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic – Scrisorile esenţiale, scrisă în urma (parţial: în timpul) unei călătorii de documentare cu traulerul “Constanţa” pe Oceanul Atlantic. în această carte se simte nu atât briza de pe ocean, cât aceea care bate în literatura română la mijlocul deceniului şapte, înviorând-o. Celebrul vers “marea, această neaşezare de veci a materiei” aici apare, dându-i autorului o nouă identitate şi făcându-i pe iubitorii de poezie să-i uite trecutul. Există în această perioadă şi o critică foarte receptivă la ideea de “resurecţie lirică”, astfel încât “nou-venitul” primeşte repede statutul de promotor al modernităţii, alături de Nichita Stănescu et comp.

Multă vreme el îşi păstrează acest statut, fiecare carte a sa – Zoosophia, 1967, Vine iarba, 1968, Cavalerul trac, 1969, Mai-Mult-Ca-Plânsul, 1970, Megalitice, 1972, Avatara, 1972 – punându-i pe comentatori în situaţia de a recurge la o argumentaţie sofisticată pentru a demonstra că este vorba de un spirit modern. Arhaitatea ostentativă a lumii evocate este explicată printr-o nostalgie a lumii primitive şi a miturilor ei, specifică omului din secolul douăzeci (sunt menţionate cazuri similare şi din arta plastică, Gaugain, Brâncuşi).

De la un moment dat, însă, îndeosebi după ce se configurează disputa (aparent literară, dar în esenţă politică) dintre “tradiţionalişti” (susţinuţi din umbră de ideologii PCR) şi “modernişti” şi după ce Ion Gheorghe îşi face cunoscute opiniile asupra miturilor autohtone, în Cultul Zburătorului, 1974, legitimându-se ca “tradiţionalist”, soclul lui de erou al modernizării poeziei româneşti începe să se clatine. Criticii cei mai subţiri nu-şi pot reţine (sau se prefac că nu-şi pot reţine) un zâmbet ironic când îi discută cărţile: Noimele, 1976, Dacia Fëniks, 1978, Elegii politice, 1980, Cenuşile, 1980, Zicere la zicere, 1982, Scripturile, 1983, Joaca jocului, 1984 etc. Iar prietenii poetului, adepţi declaraţi şi înflăcăraţi ai valorilor autohtone, sunt preocupaţi, în mod paradoxal, să dovedească modernitatea poeziei lui Ion Gheorghe şi compatibilitatea ei cu spiritul european. Preocupaţi şi chiar obsedaţi, ca şi cum şi-ar fi pierdut brusc încrederea în propria lor opţiune pentru o literatură nesincronizată cu noutăţile din Occident.

Acest zel avocăţesc suspect al “protocroniştilor”, care sunt repudiaţi de elita intelectuală şi nu se bucură de credit în rândul tinerei generaţii, nu reuşeşte decât să izoleze tot mai mult poezia lui Ion Gheorghe şi să o transforme, în cele din urmă, într-un monument nevizitat. Abandonarea ei de către cititori se desăvârşeşte după 1989, când toată povestea cu “protocronismul” devine flagrant inactuală. Este regretabil că se întâmplă aşa, întrucât această poezie, de inspiraţie ţărănească, dar profund modernă, produce, prin ceea ce are mai valoros, o emoţie estetică rară şi preţioasă. Lectura ei ne face să ni se năzărească pentru câte o clipă scene de viaţă din trecutul nostru cel mai îndepărtat.

Poezia ca şedinţă de spiritism

Ion Gheorghe a făcut studii dezordonate – absolvind şi Şcoala de literatură “Mihai Eminescu”, şi Şcoala pedagogică de învăţători, şi Facultatea de Filologie – şi a întreprins călătorii de documentare în zone ale lumii fără nici o legătură logică între ele: Danemarca, Vietnamul de Nord, Cuba, Irak. A dovedit însă o remarcabilă consecvenţă în cultivarea respectului pentru valorile lumii ţărăneşti. Pe vremea când era coleg cu Nicolae Labiş la Şcoala de literatură, dormea cu culegeri de folclor sub cap. Iar în prezent, după o jumătate de secol, profesează aceeşi credinţă, îndemnându-i pe tineri – cu vehemenţa lui Eminescu din Epigonii – să se iniţieze în cultura populară veche şi să renunţe la paiaţeriile existenţei moderne. Are, de altfel, o figură severă, accentuată de ochelarii cu rame negre, prin lentilele cărora priveşte acuzator. Dârzenia lui ţărănească, inepuizabila putere de muncă, dar şi un vânt de nebunie care pare să-i răvăşească uneori gândirea sunt stranii, cel puţin în lumea de azi, şi intimidează.

Poemele sale nu arată a poeme, ci a mormane de cuvinte împinse cu buldozerul. Ion Gheorghe nu caută soluţii ingenioase pentru a-şi simplifica munca de scriitor, ci rezolvă orice dificultate de comunicare prin tenacitate. Retorica sa, rudimentară, se bazează pe enumerare. Dacă nu găseşte de la început elementul de recuzită cel mai expresiv, poetul numeşte toate elementele care-i vin în minte, astfel încât cititorul să aibă de unde alege:

“în clepsidră sămânţa de iarbă -/ curge de neunde, irevocabil;/ de la bubuitul primului grăunte/ o femeie vinde rădăcini de hrean/ şi butaşi de trandafir,/ morcovi şi porumb fiert,/ seminţe de flori, de pepeni şi de toate buruienile/ în pungi de pânză sau de ziare,/ în spice de busuioc, de sulfină şi sunătoare.” (Femeia cu pâine)

Este utilizată şi o elementară tehnică a sugestiei, bazată pe propoziţii abrupte, lăsate în suspensie. Poate că este vorba doar de o lipsă de fluenţă a exprimării, de un defect, deci, pe care îl interpretăm ca pe un procedeu literar folosit cu intenţie. Poetul seamănă, în orice caz, cu cineva care gâfâie din cauză că a alergat prea mult şi nu poate rosti decât frânturi de fraze, încredinţat că interlocutorul va reconstitui întregul mesaj:

“Pe hornuri iese aburul vitelor,/ îşi încălzeşte cucul penele şi gura,/ linge pisica, fugită de-acasă, hârburile/ de pe unde-au turnat lapte pentru şarpe -/ azi noapte a scăpat viţelul nebun,/ a călcat în strachina adăpătorii şi-i sângeră călcâiul./ Fumegă borhotul zăpezii,/ rădăcină dulce, carne de frunză, untură de ierburi.” (Aventura laptelui)

Această manieră de a scrie nu ar duce la nimic dacă nu s-ar asocia cu o mistică a civilizaţiei ţărăneşti de altădată. Poetul închide ochii ca să vadă, ca un vizionar, ceva din trecutul ceţos al lumii satului. Frisonul care îl străbate pe el ni se transmite. Şi aceasta pentru că în aglomerarea de elemente evocatoare ale existenţei rustice funcţionează, totuşi, un criteriu de selecţie: sunt preferate acele fiinţe, lucruri, gesturi care vin din timpuri imemoriale.

N-a mai existat niciodată la noi un poet care să aibă într-o atât de mare măsură intuiţia trecutului îndepărtat. Ca un medium, Ion Gheorghe intră în legătură cu oameni aflaţi la o uriaşă distanţă în timp. Spiritismul pe care îl practică el se bazează, totuşi, pe o competenţă în materie de arhaitate a civilizaţiei rurale. Ion Gheorghe identifică imediat, în lumea de azi, orice reminiscenţă a unui ritual străvechi. Şi ştie să amplifice “sonorul” acestui ritual până ne face să auzim foşnetul veşmintelor ţărăneşti din alte milenii şi, mai departe în timp, bolboroseala materiei efervescente din care a apărut viaţa:

“Se sculă Muma zeiţă, se spălă pe mâini,/ văzu luna ca ugerii vacilor -/ puse la cale zămislirea sfintei pâini,/ urzirea mărturiilor şi a colacilor;/ un pumn de pietre de râu/ aruncă-n apa ca sângele de peşte -/ ceva tulbure, trosnind, turnă-n făina de grâu/ ce zămisleşte;/ băşici ca ouăle de broască,/ gogoloaie rostogolite de nevăzutele vietăţi,/ din care să nască/ sprintene zeităţi:/ sub mâna tânără şi sfântă/ pe care cade faldul pânzei de cămaşă/ se leagă pasta lumii, se zvântă,/ leneşă se-nvârtoaşă -/ dar totul este încă sterp;/ mocirlă albă, stări de valuri mâzgoase,/ în care mâna Marei Mume, ca umbra unui cerb/ fuge peste planeta unor nisipuri de oase…/ Ci iată, vine clipa când în burta pâinii,/ la ultima-nghiţitură de apă,/ Maica înfige ţaicul cu călcâiul mâinii” (Descântec de frământat pâinea)

Evocarea incoerentă – parcă în transă – a străvechii lumi ţărăneşti constituie nucleul viabil al poeziei lui Ion Gheorghe. Lucian Blaga, în ipostaza lui de specialist în convorbiri nocturne cu strămoşii, este continuat şi depăşit. Din nefericire, însă, la Ion Gheorghe substanţa lirică este dispersată într-o mare cantitate de versuri, inegale ca valoare. Ca să o sesizezi, trebuie să accepţi să intri, până peste cap, într-o diluvială revărsare de cuvinte.

Practic, nici un poem nu este scris bine de la început până la sfârşit. Aceasta s-a văzut clar atunci când s-a încercat alcătuirea unor antologii; volumul Proba logosului, de exemplu, apărut în “Biblioteca pentru toţi”, în 1979, pare rezultatul unei reuniri haotice a scrierilor lui Ion Gheorghe, deşi, în realitate, reprezintă o selecţie făcută după un plan.

Nu putem indica, deci, capodopere. Dar putem spune că o considerabilă concentrare de poezie bună există în volumele Vine iarba, Megalitice şi Elegii politice.

Ceva asemănător cu arheologia

În mediile scriitoriceşti de acum mai bine de două decenii erau aduse uneori în discuţie, ca motiv de amuzament, “pietrele” lui Ion Gheorghe, colecţionate de el din munţi. Poetul studia cu lupa zgârieturile de pe aceste pietre şi încerca să le descifreze ca pe nişte inscripţii din vremea dacilor. Din această preocupare de arheolog amator – şi fantezist – a rezultat un volum masiv de versuri, Dacia Fëniks, 1978, pe care mulţi l-au lăudat şi mulţi l-au ironizat, dar nimeni nu l-a citit complet. Era şi imposibil, întrucât cuprinde operaţii rebusistice şi complicate, şi puerile, desfăşurate pe sute de pagini. Iată un eşantion:

“Urmează-mă-n prima Expresie, de la stânga la dreapta/ întotdeauna să pui înainte răul:/ AZOIFIOSARMESZERNOIPLAIMOZIOZOBUAZISI,/ Cerem îngăduinţă Zeului Logosului să facem următoarele despărţiri:/ A – ZOI – FIO – SARMES – ARMES – MESZER – ERNOI – / PLAI – MOZIOZ – ZO – BUA – OBUA – ZIS – I./ A este similar începutului. Zoi este Zeul, totuna cu joie/ SARMES-ARMES sunt popoarele de grai sarmatic” etc.

Într-un volum ulterior, Scripturile, 1983, poetul tratează la fel, ca pe nişte criptografii, inscripţiile şi desenele de pe nişte monede dacice tocite de vreme. Pentru că semnele propriu-zise sunt sărace, le multiplică, folosindu-se de oglinzi, şi, bineînţeles, le completează cu imaginaţia sa:

“Zise-n gând cuvântul de salut al strămoşilor săi către regele/ numit în trei feluri şi-ncă în două/ Io, Ion, Ian, Eanu, Enea, regele celor două corăbii de la Atlantis” etc.

Când părăseşte spaţiul poeziei şi încearcă să facă ştiinţă, Ion Gheorghe devine stângaci şi caraghios, ca albatrosul lui Baudelaire.

Bibliografie

POEZIE. Pâine şi sare, Buc., ESPLA, 1957 * Căile pământului, Buc., Tin., 1960 *Vara rândunelelor, Buc., Tin., 1963 (versuri pentru copii) * Cariatida, Buc., Tin., 1964 * Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic – Scrisorile esenţiale, Buc., EPL, 1966 (coperta şi ilustraţiile: Eugen Mihăescu) *Vine iarba, Buc., EPL, 1968 * Zoosophia, Buc., Tin., 1967 * Cavalerul trac, Buc., Tin., 1969 (poem; coperta şi ilustraţiile reprezintă tablouri votive din cartea Cavalerul trac de C. Scorpan) *Mai-Mult-Ca-Plânsul, icoane pe sticlă, Buc., Alb., 1970 * Megalitice, Buc., CR, 1972 * Avatara, Buc., Em., 1972 (copertă concepută de autor; poeme bazate pe documentări făcute în R.D. Vietnam şi Republica Cuba) * Noimele, Buc., CR, 1976 * Dacia Fëniks, poem didactic, Buc., CR, 1978 * Cenuşile, meditaţii, Buc., Em., 1980 * Elegii politice, Buc., CR, 1980 * Zicere la zicere, Buc., Alb., 1982 * Scripturile, Buc., Em., 1983 * Joaca jocului, Buc., CR, 1984 * Şi mai joaca jocului, Buc., Alb., 1985 * Condica în versuri, Buc., CR, 1987 * Zalmoksiile, Buc., CR, 1988

ESEURI. Cultul Zburătorului, Buc., Em., 1974 (opinii despre miturile autohtone).

ANTOLOGII. Poeme, cuv. în. de Marin Mincu, Buc., col. “CMFP”, 1972 * A zöld elixir, Buc., Kr., 1976 (trad. în lb. magh. de Lászloffy Csaba) * Proba logosului, pref. de C. Stănescu, Buc., Min., col. BPT, 1979 (cupr. şi o notă bio-bibl.).