Prea batran pentru rock’n’roll si prea tanar ca sa moara, Jim Morrison Douglas a fost un artist, un poet si un compozitor! Te invit sa privesti ultima parte din viata lui Jim Morrison Douglas, solistul trupei THE DOORS…
Ultima sa noapte la Hollywood. Maine, el pleaca la Paris. In sfarsit, va trage o linie, va incepe o viata noua. Se saturase de acest public care-i cerea extravagante din ce in ce mai grotesti, cand ar fi fost atat de simplu sa cante in picioare si cu ochii deschisi. Odata intr-un bar, dupa ce golise o sticla de coniac, una in plus, l-a tras de-o parte pe omul de la bar:
“Hei batrane, mai intai a fost Hendrix, apoi Joplin si acum bei cu al treilea! Sunt satul de toate. Oamenii continua sa vada in mine o stea a Rock’n’roll-ului si eu nu mai vreau sa mai am de-a face cu asta. Nu-i mai suport. As fi atat de fericit sa nu ma recunoasca nimeni… Ce cred ei, la urma urmei, ca e Jim Morrison?”
Tipul incremenise. Barbosul singuratic – cu silueta-i matasoasa, cu ochii umflati, cocotat pe taburetul din fata lui – este regele Lizard, cantaretul trupei THE DOORS, androginul insolent care urla in fata intregii Americi conservatoare: “Noi vrem lumea si o vrem… acum!”
Recunoscut, Jim Morrison s-a impleticit pana la usa, murmurand unul din noile sale refrene, un blues: “De atat timp, Doamne, sunt la fund/Ceea ce pentru mine este culmea.” Pe urma a pornit pe strazile acelui paradis de strasuri si stuc. Pentru ultima data. Pentru ca trei luni mai tarziu, la 3 iulie 1971, ora 5 dimineata, Pamela, tovarasa lui “cosmica”, cum o poreclea el, il gasesa mort in cada din apartamentul lor parizian…
La inceput voia sa fie recunoscut, atat ca poet, cat si pentru faptul de a canta cu THE DOORS, si a fost transformat in erou al rock-ului, in fenomen cultural… Dar aceasta imagine il apasa atat de tare… Mai ales dupa acel concert la Miami, din martie 1969.
Rezultatul: scandal, interzicerea concertelor, supravegherea politieneasca si, mai ales, asteptarea unei provocari inca si mai mari de catre ziaristi si public. Cum putea iesi din chestia asta? Si daca solutia consta in a pune in scena moartea sa, punandu-si capat vietii? Ca si acel poet francez Rimbaud, care s-a facut traficant de arme in Africa… “In cautarea disperata a lui zero absolut”, radea el parcurgand strazile virgine.
Jim Morrison in ultimul concert pe 12 decembrie 1970 in New Orleans
THE DOORS dadusera, fara sa stie, ultimul concert la New Orleans.
“Toti cei care erau acolo au vazut. Si-a pierdut toata energia pe la sfarsitul spectacolului. S-a spanzurat de microfon. Si asta l-a terminat complet. Se putea vedea cum ii dispare energia, cum se golea. Dupa aceea a aruncat microfonul in public, a facut cativa pasi si a cazut pe baterie, unde a ramas fara sa se mai miste…” povestea mai tarziu Ray Manzarek.
In vremea aceea, Morrison fuma trei pachete de Marlboro pe zi si o tuse seaca ii rupea vocea sa frumoasa la intervale regulate, direct din gat. Cum nici nu manca, se multumea sa inghita orice fel de bauturi care-i erau la indemana si avea corpul umflat, ca un betiv. Efebul cu corp de statuie antica se schimbase. Sa fi baut pentru ca citise prea mult un poet ca William Blake? “Drumul excesului duce la palatul cunoasterii”. Bea in nestire, crezand in dereglarea rimboriana a tuturor simturilor.
“Am reputatia ca ma imbat cui. Ei bine, e adevarat, cat se poate de adevarat. Sa te imbeti este, hm… Cand te imbeti, controlezi tot… pana la un anumit punct. Ai o sansa, de fiecare data cand faci o betie, pentru o gramada de chestii… E ca si cum… Cred ca este diferenta intre o sinucidere si moarte lenta.” se confesa el unui jurnalist de la Rolling Stone.
Povestea incepuse in 1965, pe o plaja din Venice, un orasel de langa Los Angeles, cand cei doi studenti, dupa ce trasesera o dupa-amiaza intreaga din tigari groase de marijuana, exclamasera: “Ce ar fi sa fondam un grup rock?”
Jim Morrison, fiul unui pilot de vanatoare de pe un port-avion, care va ajunge contraamiral, elev stralucit, pasionat de Baudelaire, Sophocle, Wilde, Byron, Rimbaud, Apollinaire, Nietzsche, Fitzgerald, Hemingway, Kerouad, canta textele pe care le scrie el insusi.
“Jim Morrison era un erou metaforic, a carui indrazneala si energie ne electriza. Ceea ce strabatea simturile sale, era transformat, datorita alcoolului si a elixirului propriei sale naturi, in continua fierbere si exuberanta” – marturisea John Densmore.
Frazele sale sunt stranii, incurcate, mistice si pline de aluzii sexuale. Ca in THE END, pe care Coppola o va folosi pentru filmul sau:
“Iata sfarsitul, frumoasa mea prietena/Iata sfarsitul, singura mea prietena/Imi vine rau pentru ca te las sa pleci/Dar tu nu vei merge niciodata acolo unde merg eu/Sfarsitul rasului, sfarsitul minciunilor dulcegi, sfarsitul noptilor cand voiam sa murim/Iata/Sfarsitul…”
Cu aceasta fraza pe care America nu i-o va ierta niciodata: “Father, I want to kill you. Mother, I want you!”
Dragut, cu forme tulburatoare, cu torsul gol, in pantaloni negri de piele mulati, Morrison concentra toata atentia asupra lui. Si totusi, el nu se stima deloc. Incerca pur si simplu sa vada pana unde poate merge… “Prudenta este o batrana bogata si urata, careia ii face curte Neputinta. Trebuie sa mergi intotdeauna pana la concluzia a tot ceea ce faci…”, lansa el celor ce-l intrebau.
Si atunci lua toate drogurile posibile si imaginabile, si inghitea cocktailurile cele mai tampite, practicand o adevarata filantropie sexuala. Femei avea cu gramada: de la servitoare la snoabele cluburilor de lux… Numai Pamela Courson a rezistat, pentru ca ii semana: avea forme baietesti, era inteligenta si destupata la minte. El i-a zis; “Nu sunt nebun, dar ma intereseaza libertatea.” Asa ca se desparteau, se inselau, dar se regaseau intotdeauna. Pentru Pamela, Jim Morrison nu era un rock-star, ci un artist, un poet. Ea sa-l fi impins pana la capat? Cert e ca a murit trei ani mai tarziu, din aceeasi disperare.
Pe scena el incepea concertul urland: “In seara asta vom trece portile!” In viata era la fel. “Sa spunem ca pur si simplu incerc limitele realitatii. Sunt foarte curios sa vad ce se intampla. Asta este totul: curiozitatea”.
Din 1967 pana in 1971 el se va prabusi din ce in ce. Sistematic. Metodic. Ca un inger exterminator al propriei sale personalitati. (“Eu nu cunosc marea mincinoasa/Cand cainii schiauna/Eu sunt pasarea noptii/Pasarea trecatoare a noptii”) Se impleticeste. Lesina. Se ingrasa. Ca si Welles. Ca Brando. Ca Presley. Din sfidare. Din ultragiu. Dar peste toate acestea, merge inainte. Cu acele muzici care-i turmenteaza capul si acele cuvinte care se telescopeaza. “V-am mai spus, nici o recompensa eterna nu ne va ierta ca am stricat aurora”.
Este sfarsitul. Ultima zi la Hollywood. El nu mai este un simbol sexual, ci numai un cantaret de bluesuri cu vocea ragusita. “Voi incerca un om al cuvintelor/Dupa aceea un om pasare”. Era sfarsitul. Avea 28 de ani. El va zbura la nesfarsit. Cu noi alaturi.
Text preluat din “L’evenement du Jeudi”
Lasă un răspuns