Despre mersul prin foc există numeroase documente etnologice. Putem să cităm, de exemplu, ceremonia practicată încă în secolul trecut în insulele Fiji, cu ocazia fierberii rădăcinilor de masawe (destinate hranei). Înainte de a arunca aceste rădăcini pe pietrele încinse, membrii micului clan Na Ivilankata, care au puterea de a domina focul, trec fără să se ardă prin văpaie.
Şi un străin ar putea fi învestit cu aceeaşi putere, cu condiţia ca unul dintre membrii clanului favorizat să-l însoţească în timpul traversării. Astfel, mai mulţi etnologi au trecut nevătămaţi prin jăratic, la un metru şi jumătate de care temperatura se ridica la cel puţin 190° C.
“Eram, povesteşte W.E. Gudgeon în 1899, patru europeni: doctorul W. Graig, doctorul C. Craig, domnul Goodwin şi eu; pot să vă spun că am trecut prin el cu mult curaj. Eu am efectuat trecerea fără dureri; un singur membru al grupului nostru a suferit arsuri grave: precum femeia lui Lot, acesta s-a întors pentru a privi înapoi, ceea ce contravine tuturor regulilor.
E dificil să vă relatez ce-am simţit. Dar pot să vă spun următoarele: eram conştient că mergeam pe pietre înroşite în foc, simţeam căldura şi cu toate astea nu mă ardeam. Simţeam ceva care semăna, în acel moment şi după aceea, cu uşoare şocuri electrice, asta-i lot. […]
Era să uit să vă spun că, în timpul traversării pietrelor încinse, am avut impresia că picioarele mele se jupuiau complet. De altfel, furnicăturile din laba picioarelor mele au durat şapte ore şi chiar mai mult. Lucru destul de bizar: cu toate că – o oră mai târziu — pietrele erau încă destul de fierbinţi ca să ardă ramuri verzi, pielea atât de delicată a picioarelor mele n-a fost nici măcar pârlită.”
Numeroşi au fost etnologii şi cercetătorii din teren care au descris amănunţit mersul prin foc în urma constatărilor făcute de ei în Africa, Polinezia, India, Grecia, mai ales între 1875 şi 1925 — perioadă care corespunde, în mare, expansiunii coloniale. Spre deosebire de explicaţiile avansate, faptele concomitente nu sunt deloc contestabiie. Într-adevăr, dacă grupăm toate ipotezele de natură să explice mersul prin foc, ele se anulează reciproc.
“Terminăm, observa Cesar de Vesme în Histoire du spiritualisme experimental (Paris, J. Meyer, 1928), prin a nu putea să ne oprim la nici una dintre ele şi prin a renunţa la toate succesiv, pentru un motiv sau altul. Într-adevăr, toate folosesc la explicarea unor cazuri izolate, dar întâlnim cazuri ce refuză şi cea mai mică explicaţie.”
Apoi Cesar de Vesme trece în revistă ipotezele cele mai obişnuite despre mersul prin foc.
“Prima şi cea mai naivă poate fi formulată astfel: oamenii care merg prin foc nu se frig pur şi simplu pentru că dalele nu sunt destul de fierbinţi, iar jarul e aproape stins.”
Ipoteze despre mersul prin foc
Or, noi am văzut:
1. că, după trecerea participanţilor, pietrele erau încă destul de calde pentru a coace rădăcinile de masawe sau pentru a arde crăci verzi;
2. ce temperatura era în cuptor. A doua ipoteză, care se bazează pe “duritatea pielii picioarelor indigenilor, obişnuiţi din copilărie să meargă desculţi”, nu rezistă nici ea, pentru că au traversat focul fără repercusiuni, şi europeni, care au picioare sensibile. (Excepţie fac cei care se îndoiesc, căci adeziunea la credinţa colectivă în eficacitatea ritului pare să fie aici esenţială pentru fenomenul de incombustibilitate.)
3. Vom lăsa deoparte a treia ipoteză despre mersul prin foc, formulată frecvent: utilizarea de unguenţi luaţi din farmacopeea, mai mult sau mai puţin secretă, a vrăjitorilor. Pe lângă faptul că ar fi trebuit ca şi invitaţii europeni să se ungă cu ele, nu ne putem imagina din ce substanţe ar fi alcătuiţi aceştia pentru a oferi un scut împotriva căldurii.
4. Cât despre a patra ipoteză despre mersul prin foc, ea nu este lipsită de temei ştiinţific; este vorba despre fenomenul pe care fizicienii îl numesc “de calefacţie”. Se ştie, într-adevăr, că un lichid proiectat pe o placă a cărei temperatură este mult mai ridicată decât punctul de fierbere al acestuia se divizează în picături mari; vaporii care se degajă le menţin uşor depărtate de placă şi la o temperatură inferioară punctului de fierbere al lichidului; când temperatura plăcii scade, picăturile intră în contact cu placa şi se vaporizează imediat.
La acest argument cu greutate, Cesar de Vesme răspunde că “umiditatea pielii nu poate să o protejeze decât timp de o fracţiune de secundă”; el trimite la competenţa în materie a lui Crookes şi a lui Barett, dar şi la “experienţa – scrie el – pe care fiecare poate să o facă, cum şi noi înşine am făcut-o cu conştiinciozitate: nu avem decât să înroşim un obiect de fier oarecare şi să-l atingem mai întâi cu mâna uscată, apoi cu mâna umeda sau transpirată”.
În cele două cazuri, timpul rezistenţei la căldură nu variază mult. S-au emis şi alte ipoteze, dar ele sunt la fel de fragile. Astfel, există supoziţia conform căreia, după Henry E. Crampton, “fiind poroase, de origine vulcanică, pietrele sunt foarte rele conducătoare de căldură”. Suprafaţa lor ar fi deci relativ rece, în timp ce interiorul ar rămâne incandescent.
Conform acestei ipoteze despre mersul prin foc, dacă temerarii s-ar opri, căldura n-ar mai putea să se disperseze în contact cu aerul şi ei şi-ar arde picioarele. A accepta această explicaţie înseamnă a uita că pietrele nu sunt întotdeauna poroase şi că, dacă dăm crezare mărturiilor culese din India sau Japonia, mersul prin foc se efectuează nu numai pe pietre, ci şi pe cărbuni aprinşi.
Este motivul pentru care, în lipsă de explicaţii satisfăcătoare, s-a invocat starea psihofiziologică în care s-ar afla cei care merg prin foc: extaz, transă sau hipnoză… Se creează multe urme de arsuri prin sugestie. Nu s-ar putea, invers, împiedica apariţia lor? Myers nu crede că acest lucru e posibil:
“Dacă această explicaţie prin sugestie ar fi aplicată în cazul picioarelor celor care merg pe pietre încinse, ar trebui să presupunem că sugestia înnoieşte, fără încetare, laba piciorului, pe măsură ce ea este distrusă de foc. Pentru a produce acest efect, sugestia ar trebui să acţioneze instantaneu şi pe o scară foarte largă.”
Totuşi, observaţiile făcute de medici în cadrul Biroului medical şi al Comitetului medical internaţional de la Lourdes dovedesc că organismul uman este capabil să-şi ofere mijloacele de refacere tisulară importantă, dacă nu instantanee, cel puţin extrem de rapidă. În afară de asta, cu ocazia Congresului Internaţional de Electroencefalograme ţinut la Marsilia, în septembrie 1973, Anette Beaumanoir, profesor la Universitatea din Geneva, a arătat în comunicarea prezentată că echipa sa a detectat o puternică alterare a ritmului alfa la indivizii unei etnii care practică încă dansul focului; traseul acestui ritm revine la normal îndată după încheierea ceremoniei; durerile şi arsurile apar dacă mergătorii prin foc contravin ritualului sau ordinelor celui considerat că deţine mana.
În ce măsură nu se poate recurge în acest caz la noţiunea formulată de Levi-Strauss de “eficacitate simbolică”? Totuşi, după opinia doctorului Alfred Krantz, “mersul prin foc se explică uşor prin legile cunoscute ale fizicii”. Şi el continuă:
“Într-adevăr, nu se merge prin flăcări, ci pe un pat de jăratic, mult timp după stingerea flăcărilor. Acest jăratic are o temperatură de 600-700° C, dar este alcătuit din bucăţele a căror greutate e infimă. Deci, ele se sting în contact cu pielea înainte de a o duce pe aceasta la o temperatură dureroasă. (În acelaşi fel se poate stinge o flacără între două degete! Căci nu temperatura se transmite, ci cantitatea de căldură.)”
Lasă un răspuns