De-a lungul istoriei sale, filosofia a acceptat, dar de cele mai multe ori a refuzat să recunoască aportul teoretic şi cognitiv al metaforei. Metafora ca instrument, dacă ne gândim numai la neopozitivism sau la pozitivismul logic, aşa cum îl ilustrează, de exemplu, Rudolf Carnap în vestitul articol intitulat Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului, şi la încercarea de a formaliza limba în vederea eliminării oricărei referinţe la ceea ce depăşeşte datul, căpătăm o imagine a ceea ce înseamnă refuzul (doar teoretic) al metaforei, căci practic ea nu poate fi evitată.
Abstract:
For a long time metaphor was considered just a mere ornament of the language, that was meant only to delight the hearers or the readers. It’s cognitive value was explicitly rejected and denied, but today the situation seems to be different. From Coleridge and I. A. Richards a new view on metaphor has been developed and Eva Kittay’s book follows this trend, that considers metaphor an irreplaceable cognitive tool and not a mere ornament of language.
Grounded on the theory of semantic fields and the interaction theory of metaphor of Max Black, the theory that Eva Kittay proposes describes the metaphor from a “perspectival” point of view as an interaction between topic and vehicle (or the primary and the secondary subject of the metaphorical utterance) and the systems that underlie both. The main cognitive function of metaphor is presented as a modifying “the furniture of mind”.
Eva Fedder Kittay, Metaphor: Its Cognitive Force and Linguistic Structure, Paperback, 358 de pagini, 1989, Oxford: Claredon Press
Tonul campaniei filosofice anti-metaforă a fost dat de John Locke. Se pare ca astăzi situaţia s-a modificat. Conform profesoarei americane, a cărei carte o prezentăm, se manifestă azi un interes sporit faţă de metaforă, adică faţă de funcţiile ei cognitive.
Am ales să prezint această carte, deoarece acest subiect nu prea a fost abordat în România, nefiind publicate un număr mare de cărţi pe această temă, cu excepţia reeditării Trilogiei culturii a lui Blaga şi a publicării unor cărţi ale lui Paul Ricoeur (aici poate fi menţionată traducerea şi publicarea în 1984 a contribuţiei lui Paul Ricoeur din acest domeniu, Metafora Vie, cât şi o culegere de texte a lui Tudor Vianu de prin 1956).
Ideea de la care pornesc este aceea că prezentarea unui volum despre rolul cognitiv al metaforei va putea stârni ceva idei noi şi va putea deschide nişte perspective noi.În general, metafora a fost exilată din domeniul filosofiei în cel al literaturii şi poeziei, fiindu-i răpită – cel puţin în intenţie ~ rolul epistemic pe care îl poate avea pentru filosofie şi gândire.
Cercetări precum ale lui Max Black (1962) şi Mary Hesse (1966), de exemplu, sau Stephen C. Pepper înainte de cel de al doilea război mondial arată că domeniul metaforei nu se reduce sau nu este circumscris doar la cel al literaturii şi poeziei, ci are o acoperire mult mai largă. Surprinzător pentru unii, rolul metaforei se manifestă până şi în ştiinţă, sub forma modelului.
Universitara americancă, pornind de la Aristotel şi de la teoriile contemporane asupra metaforei, doreşte să expună şi să ne convingă de rolul cognitiv şi teoretic al acesteia. Remarcând faptul că Stagiritul declară că metafora plasează un lucru în două genuri concomitent, prin urmare că oferă două perspective asupra aceluiaşi lucru, mintea umană este obligată să producă o reconceptualizare a acestuia. Prin metaforă concepţiile noastre despre lume sunt reorganizate pentru a ne adapta la experienţă şi pentru a o configura.
“But I shall see the justification of the analogical and metaphorical in a validity tied not to ontplogical commitments but to their role in the formations of predictive and explanatory hypothesis. The Hypothesis are, at once, generated metaphorically and analogically from current conceptualizations of the world. Through such metaphorical generation, current conceptualizations undergo transformations.” (Kittay, 1989)
Această concepţie asupra metaforei implică, după autoare, o gândire a minţii ca fiind activă, formând obiectele percepţiei şi conceptele, unificând diversitatea datului.
Metafora ca instrument – aici Kittay îl urmează explicit pe Coleridge – realizează o fuziune între diferite gânduri, concepte, imagini, etc. Această putere de fuziune nefiind proprie doar metaforei, ci şi simbolului. Tot aici putem adăuga că, pe urmele lui Ernest Cassirer, autoarea nu consideră limba un recipient, ci un mediu expresiv, o formă simbolică.
Această observaţie asupra limbii va avea implicaţii asupra înţelegerii metaforei.În opt capitole, autoarea ne trece prin majoritatea teoriilor despre metaforă, precizându-şi propria poziţie prin contrast şi afinitate faţă de celelalte teorii. Explicaţia şi teoria pe care autoarea ne-o prezintă se bazează pe o versiune contemporană a teoriei câmpurilor semantice, făcând referire directă la Ferdinand de Saussure (lucru de admirat, ţinând cont de faptul că, în genere, perspectiva anglo-saxonă tinde să ignore contribuţiile continentale).
Teoria Evei Kittay este intitulată perspectivistă. Ea abordează nelipsitele probleme ale adevărului şi ale referinţei metaforice.De asemenea, este de remarcat că teoria profesoarei americane încearcă să depăşească în mod creator o distincţie importantă din reflecţia contemporană asupra limbajului, aceea dintre pragmatică şi semantică, polemizând cu unul dintre cei ce abordează metafora din punct de vedere al pragmaticii – adică al intervenţiei subiectului – şi care în acest mod contestă explicit existenţa unui sens metaforic.
Acesta este Donald Davidson, dar alături de el se află un John Searle şi un Richard Rorty.Încercarea de depăşire a distincţiei semantică/pragmatică se face prin introducerea a două criterii, care luate împreună ne pot duce la identificarea metaforei, aceste criterii ţinând de domeniul semantic şi de cel pragmatic.Conform autoarei acestei cărţi, problema identificării metaforei este una spinoasă, care cere o abordare foarte atentă, deoarece modificarea de sens specifică metaforei trebuie deosebită de cea a actelor de vorbire indirecte (“indirect speech acts”) şi pentru că metafora este interpretată ca metaforă şi nu ca nonsens sau ca greşeală.
Conform lui Kittay, această problemă nu a fost corect rezolvată deoarece cei ce s-au ocupat de ea nu au identificat corect unitatea de discurs care este metafora. Ea consideră că această unitate este variabilă şi că poate porni de la un cuvânt şi se poate extinde la texte întregi.Identificarea unei expresii sau considerarea limbajului ca fiind metaforic nu se poate face decât în funcţie de anumite condiţii lingvistice şi de ordin contextual, care impun ca o secvenţă discursivă să fie interpretată diferit faţă de restul limbii.
Aceste secvenţe numite expresii metaforice se extind de la simple cuvinte până la grupuri de propoziţii organizate coerent, pe care le numim texte. Această stare de fapt îi face pe unii, precum Davidson, să considere că de fapt metafora nu ţine de discurs, ci doar de un mod de a folosi limbajul, nefiind o problemă de sens. Părerea autoarei este însă diferită:
“If we are to hold the view that metaphors are not reducible to literal paraphrase, then we have to demonstrate that an understanding of the metaphor belongs, at least in part, to semantics” (Kittay, 1989, 41)
Pentru a înţelege cum funcţionează mecanismul metaforei, autoarea postulează existenţa a s nivele de semnificaţie, semnificaţia de ordin întâi, adică sensul convenţional şi literar, şi semnificaţia de ordin doi, de care ţine metafora. Această distincţie o transcende pe cea dintre semantică şi pragmatică, semnificaţia de ordin doi fiind o funcţie a semnificaţiei de ordin întâi, fiind determinată de aceasta din urmă.
Determinarea acestei semnificaţii de ordinul doi implică, de asemenea, şi consideraţii de ordin contextual, căci metafora este dependentă de context. Ea mai depinde şi de cunoaşterea, de convingerile şi de presupoziţiile implicite (default assumptions) împărtăşite de o anumită comunitate lingvistică:
“The expectations we form by the virtue of the discourse itself lead us to interpret other terms so that we can make meaningful what does not, at first glance, appear meaningful” (Kittay, idem, 48)
Unul dintre criteriile de identificare a metaforei este principiul incongruenţei sau al nepotrivirii semantice sau conceptuale, adică al încălcării regulilor de restricţie şi combinare semantică cărora li se supun termenii dintr-o limbă dată. Un exemplu ar fi “piatra fuge” aici unul din sensurile exprimate şi reprezentate conceptual [mineral] [inanimat] [nemişcat] etc. e pus alături de un verb ce ţine de domeniul sau câmpul semantic al altor concepte.
Acest principiu este completat de cel numit al independenţei condiţiilor de aplicabilitate, adică al existenţei a cel puţin două interpretări ale unei “rostiri”, dintre care una să fie de ordinul doi şi să satisfacă alte condiţii de adevăr. De exemplu, “Hoţii l-au pus cu faţa la zid şi l-au legat de mâini. Nu exista scăpare. El şi-a dat seama că şi literal şi metaforic nu avea scăpare, el era pus cu faţa la zid (i) şi că (ii) mâinile lui îi erau legate” (Kittay, id. 78).
Conform interpretării lui Kittay, aceste propoziţii pot fi literal false, dar metaforic adevărate, şi, chiar dacă ar adevărate atât literal, cât şi metaforic, implicaţiile ce decurg din ele ar fi diferite, deci au condiţii de adevăr diferite. Acest principiu al independenţei condiţiilor de aplicabilitate se referă, printre altele, mai ales la condiţiile de adevăr ale celor două interpretări şi la situaţia când există un context, care nu permite o interpretare univocă şi literală a enunţurilor respective.
Temeiul acestui principiu, numit pe scurt IAC, se află în presupoziţia că interpretările ce pot fi aplicate la o expresie metaforică se referă la două conţinuturi semantice diferite. Un alt principiu al interpretării metaforice este faptul că cele două interpretări sunt interconectate şi că, lectura de ordin doi, este dependentă de înţelegerea interpretării literale a primului conţinut.
Principiul IAC devine o condiţie necesară a interpretării metaforice, atunci când există cel puţin o interpretare literală şi convenţională posibilă şi plauzibilă, şi când există cel puţin o interpretare metaforică posibilă şi plauzibilă, care este semnalată direct printr-o expresie.
La această condiţie de ordin semantic se mai adaugă şi altele de ordin paradigmatic: vorbitorul (scriitorul) să fie vorbitori competenţi, să respecte anumite maxime conversaţionale, adică principiul cooperativ (furnizarea de informaţie necesară), apoi informaţia să fie adevărată, relevantă şi exprimată în mod clar.
Iar dacă, aparent, una din aceste maxime e încălcată, această încălcare să nu fie rea-intenţionată sau voită, ci să decurgă din încărcătura semantică şi modul acesteia de exprimare; apoi trebuie ca tot ceea ce e denumit context să nu ne dea motive să credem că lumea, sau referentul la care se aplică acel enunţ bizar la prima vedere, să fie diferită de aşteptările noastre empirice sau teoretice; acelaşi element trebuie să semnaleze şi faptul că presupoziţiile şi convingerile noastre nu au fost schimbate, chiar şi numai temporar, în anumite moduri specifice. Pe scurt, acestea sunt – expuse în mare – o parte din criteriile ce duc la identificarea metaforei.
Baza teoriei universitarei din New York porneşte de la o reformulare a teoriei interacţioniste a lui Max Black, în sensul că nu mai este vorba de o interacţiune dintre un subiect principal şi un subiect subsidiar, care este predicatul, luate în mod izolat, ci este vorba de o interacţiune între sisteme. Această reformulare a teoriei interacţioniste a fost botezată de către autoare ca fiind perspectivistă.
Una din funcţiile principale ale metaforei este, din acest punct de vedere, de a furniza o anumită perspectivă asupra topicei la care contextul metaforei se referă. Tropul amintit este realizarea lingvistică a acelei activităţi cognitive prin care un domeniu sau un substrat conceptual nearticulat este articulat şi adus în limbă prin intermediul unui domeniu conceptual deja articulat. Ceea ce este esenţial aici este randamentul cognitiv şi lingvistic realizat prin mijloacele limbii indiferente faţă de intenţiile locutorului.
Metafora ţine de domeniul conceptual şi pentru că are o funcţie expresivă, adică reprezintă o formă de organizare a unui anumit substrat conceptual, denumit de autoare content domain, prin intermediul altui conţinut conceptual şi a relatiilor de contrast şi afinitate din acesta. În metaforă are loc o interacţiune de sisteme, deoarece nici un cuvânt sau noţiune (expresie şi conţinut) nu există în mod izolat în limbă, ci în cadrul unui sistem în care semnificaţia unui element este determinată de valoarea sa, adică de relatiile de afinitate şi contrast cu alţi termeni din acelaşi câmp semantic sau din altele.
În metaforă, există două conţinuturi şi doar o etichetă, care e reprezentată fie de o secvenţă fonematică, fie de o inscripţie ortografică. Această etichetă reprezintă acel set de elemente lexicale care structurează un substrat conceptual. Semnificaţia metaforei rezultă din suprapunerea şi fuziunea acestor două câmpuri semantice, sau dintre două idei, numite de autoare topică şi vehicol. Vehicolul este termenul, care, pe baza relatiilor de afinitate şi contrast din propriul câmp semantic, va produce o structurare asemănătoare a domeniului topicii (acest principiu a fost denumit de un alt autor, George Lakoff, principiu al invarianţei).
Topica reprezintă despre ce este vorba în metaforă, adică domeniul din care referentul va fi selectat în mod indirect.Importanţa metaforei ca instrument lingvistic şi conceptual decurge din faptul că amplifică şi extinde expresivitatea limbii, capacitatea acesteia de a se face disponibilă pentru noi articulări de substraturi conceptuale, de experienţe şi aşa mai departe. Prin actul de articulare se înţelege acea capacitate – sau facultate, dacă dorim să redăm kantianul Vermoegen, prin care se identifică, se sortează şi se diferenţiază experienţa; această capacitate reuşeşte însă şi opusul, adică unificarea de experienţe sau percepţii contrare:
“It marks off bits of experience, or conceptualization, or perception as distinctive – and contrariwise unites and unifies disparate experiences” (Kittay, 1989, 125)
Acest act al articulării are foarte mare importanţă, deoarece numai prin el se poate produce şi obţine informaţie.
Lasă un răspuns