Minunile lumii – Un miracol asemuit paradisului

Să facem un salt în timp și spațiu, spre a poposi pe malurile unuia din fluviile care, în legendele celor din vechime, mărgineau mult-ravnitul Eden – Eufratul! Și, din multe puncte de vedere, pe bună dreptate, credința lor era întemeiată…

Ei bine, pe malurile Eufratului se înalță, ce-i drept, cu multe secole după încheiata istorie a piramidelor egiptene, unul dintre cele mai mândre și mai celebre orașe pe care le-a cunoscut omenirea, Babilonul, orașul despre care istoricul Pausanias (secolul II d. Ch.) spunea că „a fost cel mai mare oraș pe care Soarele l-a vazut în drumul său”… Așadar, să facem o călătorie prin Babilon, orașul care, cu mii de ani în urmă, i-a avut printre stăpânitori pe Hammurabi (1792-1750 î.Ch.) și pe Nabucodonosor II (604-563 î.Ch.), fiul lui Nabopalassar…

Babilu sau locul de unde „s-au despărțit limbile pământului”

Dintre scriitorii antici ale caror scrieri au izbutit să înfrunte secolele până în zilele noastre, istoricul grec Ctesias din Cnidos (a doua jumătate a secolului V î. Ch.) a fost primul care a pus fondarea Babilonului în seama legendarei Semiramida, prea frumoasa și războinica regină… Potrivit opiniei asirologilor, se pare că legenda Semiramidei, așa cum a fost ea transmisă de istoricul elin, are totuși un oarecare sâmbure de adevăr, întrucât există temeiuri să se creadă că legenda s-a conturat în jurul unei persoane reale, regina Sammuramat, soția regelui asirian Shamshi-Adad, care a trăit spre sfârțșitul veacului al IX-lea î.Ch., adică acum aproape 3000 de ani…

Greu de știut azi cine va fi fost cu adevărat ctitorul Babilonului, cel care a vegheat în negura mileniilor fericita clipă a zamislirii, de vreme ce legendele cu privire la întemeiere sunt populate de felurite nume: s-a zis cum că Babilonul ar fi fost întemeiat fie de către legendarul Nimrod, cel pe care vechile ziceri îl socot a fi și ctitor al celebrului oraș asirian Ninive, fie de amintita regină Semiramida care, și aceasta, concurează la întemeierea ambelor orașe, fie de către zeul Bel (Beelsamen – „Domnul, Stăpânul”), fiul zeiței Anat din mitologia feniciană, socotit a fi rege al cerului, creatorul Universului și judecătorul suprem al lumii.

Zeu de origine akkadiană, el a fost preluat în panteonul babilonienilor și considerat de aceștia a fi zeul Pământului, „stăpânul prin excelență”, fiind deseori confundat cu Enlil, zeul suprem al panteonului babilonian. Ca fapt divers, însăși „Biblia” îl amintește pe Bel în „Vechiul Testament” (Bel și balaurul)!

Numele orașului pare să derive de la ebraicul „bab’el”, care înseamnă „poarta zeului”, cu toate că, mai târziu, cuvântul a fost socotit a însemna „încurcătură”, „amestec” (inclusiv în limba română există cuvântul „babilonie” având acest înțeles), întrucât, potrivit tradiției biblice („Vechiul Testament”, „Geneza”, XI, 1-9), aici s-au despărțit limbile vorbite de feluritele popoare care au trudit la înălțarea „Turnului Babel”.

Probabil, realitatea mult mai prozaică a făcut ca la înălțarea orașului să fi participat sclavi capturați în veșnicele războaie ale vremii, care, proveniți din felurite etnii, să vorbească limbi sau dialecte diferite. Că e sau nu așa, are mai puțină importanță, de vreme ce în scrierile cuneiforme care ne-au parvenit numele orașului este „Babilu”.

Când Herodot vede… dublu!

Bunul nostru prieten Herodot, grecul care ne-a călăuzit și în lumea piramidelor egiptene, a vizitat Babilonul pe la mijlocul veacului al V-lea î. Ch. și ne-a lăsat o sugestivă descriere a minunatului oraș: „În Asiria sunt multe mari orașe. Însă Babilonul este de departe cel mai vestit și cel mai puternic. În el și-au făcut reședință regii după distrugerea Ninivei.

Orașul e așezat într-o câampie mare și are o formă pătrată, fiecare din laturile sale are o lungime de 120 stadii (adică, azi, 22,320 km), ceea ce face un perimetru de 480 de stadii. Orașul este atât de măreț încât nu se cunoaște în lume unul care să-i fie pereche. Un sant larg, adânc și plin cu apă îi e brâu. Se mai află apoi un zid de 50 de coți regali grosime (27 m!) și 200 de coți înălțime (108 m, ceea ce, dacă socotim în etaje, e de-a dreptul un „zgârie-nori” pentru antichitate!!!).

În acest zid se află o sută de porți din bronz masiv din care sunt făuriți și ușorii și boiandrugii. (…) Casele au trei și patru etaje. Străzile, paralele cu fluviul, sunt drepte și se întretaie cu altele care merg până la fluviu. Centrul fiecăruia dintre cele două cartiere, în care apele fluviului împarte orașul, este admirabil: unul, datorită palatului regal, a cărui clădire e mare și puternic întărită, celălalt, datorită locului închinat zeului Bel, ale cărui porți de bronz mai există și azi. (…) Se vede la mijloc un turn masiv, care are un stadiu (186 m), atât în lungime, cât și în lățime.

Pe acesta se ridică un altul și pe acest al doilea un altul și tot așa până se ajunge la opt turnuri”. Să fi fost, oare, acest zigurat din inima orașului vestitul „Turn Babel” în care, potrivit celor din vechime, oamenii și-au amestecat limbile datorită trufiei de a înalța până la ceruri o nemaivăzută construcție cu care ar fi amenințat pacea serafică a boltei cerești?!…

Interesantă descrierea lui Herodot! În linii mari, cercetările arheologice moderne au confirmat existența zidurilor de incintă, dispuse într-un sistem concentric, precum și faptul că Eufratul împărțea orașul în două cartiere, exact cum susținea Herodot.

Cu câteva corecții – lungimea perimetrului, care este notată felurit de diferiții observatori antici (Heorodot – 480 de stadii, adica 89 km, Ctesias – 65 km, iar Alexandru cel Mare – 90 de stadii, adică aproximativ 16,5 km, o dimensiune care s-a dovedit a fi cea mai apropiată de ceea ce au descoperit arheologii pe baza cercetării ruinelor orașului!).

Și dimensiunile zidurilor par să fi fost mult exagerate de Herodot, care le-a… dublat, cel puțin, de vreme ce arheologii au descoperit că acestea în mod cert nu puteau avea mai mult de 7-9 m grosime și maximum 40 m înălțime, adică, oricum, circa P+15 etaje, cum am spune azi, socotind un etaj a avea 2,5 m înălțime, ceea ce, ținând seama de epoca în care au fost înălțate zidurile și mai ales luând în considerare materialele de construcție utilizate (lutul sub forma cărămizilor arse sau nearse și, mai rar, piatră), înseamnă foarte mult.

În sfârșit, se pare ca Herodot s-a înșelat și în privința amplasării templului lui Bel, care, potrivit acelorași descoperiri arheologice, era situat, ca și palatul regal, pe malul stâng al fluviului.

Dar cel mai ciudat lucru este că bătrânul Herodot, atât de meticulos în descrierile sale mai mult decât amănunțite, n-a suflat nici o vorbă despre ceea ce a constituit una din minunile lumii antice, aflate în colțul de nord-est al palatului regal, lângă poarta zeiței Ishtar, principala poartă a orașului.